Mi-e dor de drumuri prăfuite, prin soare, cu paşi târşâiţi care se aud în liniştea munţilor. În drum spre plai. Spre livezi mari, cât vezi cu ochii.

Mi-e dor de drumurile şerpuite şi umbrite, pe lângă râu. Şi apoi să poposim la pod, unde credeam că nu ne vede nimeni. Unde credeam că e capăt de lume şi un colţ de rai. Mi-e dor de poveştile locului, în care eu eram „a lu' Plopeanu“ şi „a lu' Bazgă“, fără să am habar cum şi când s-a întâmplat asta, pentru că eu eram Bogdana. Ripostam. Se minunau. Mă priveau cu drag, dar vedeau pe alţii în ochii mei, în părul negru, în zâmbet şi în statură.

Mi-e dor de alei mereu noi, pe care le descopeream ca pe adevărate cărări spre alte ţări, oraşe, continente. Ce ştiam noi? Lumea era prea mare.

Mi-e dor de zile lungi, foarte lungi, care aveau răgaz să cuprindă fuga prin grădini, genunchi juliţi, cules de fructe şi suit în copaci, jocuri pe uliţă şi somn de după-masă. Ca apoi să o luăm de la capăt, pentru că ziua era abia la amiază. Mi-e dor de zile toride, cu răcoare şi miros de lemn vechi în casă. De nopţi cu pulover pus pe spate, „să ţie de cald“. Mi-e dor de bolta de viţă de vie care făcea umbră aleii, de la poartă până-n casă, şi pe care mergeam spăşiţi, la final de zi, să ne spălăm de culcare.

Mi-e dor de vişinul bătrân, umbrar şi loc de leagăn, care a uscat şi a fost răpus mult înainte să fi înţeles că m-am ataşat de el.

Mi-e dor de butucii aranjaţi pe post de masă cu scaune, plini de furnici şi alte insecte care nu ne lăsau să ţinem nici măcar un măr prin preajmă fără să-l atace.

Mi-e dor de mozaicul din geamul bunicii, prin care trecea soarele leneş, la apus, luminând camera într-un peisaj de caleidoscop.

Mi-e dor de „soldăţei“ şi lapte proaspăt, cu caimac, la umbra viţei de vie, lângă hortensia bunicii şi căpşuni.

Mi-e dor de curse şi întreceri cu căzături, coate zdrelite şi codiţe şi agrafe prinse în păr caraghios.

Mi-e dor de zâmbetele calde ale bătrânilor, când ne vedeau mergând de mână. Mi-e dor de priviri cu grijă şi drag. Mi-e dor să fug c-o plasă şi un leu după pâine proaspătă, în fiecare marţi.

Mi-e dor de aceeaşi poveste despre cum bunicu' a lucrat turla bisericii. Şi apoi acelaşi oftat... „Ce om blând şi bun era! Mare păcat!“.

Mi-e dor să alerg îmbufnată până-n capătul grădinii şi grijă mea principală să fie cum mă feresc de urzici. Şi apoi cum alerg mai repede de bunica, să nu mă mai certe cu urzicile pe la picioare.

Mi-e dor să văd doar zâmbete în jur, să aştept cu sufletul la gură „telefonul de la Bucureşti“, să mă rog răsfăţată „să vină mama să mă ia“, când de fapt eu aş mai sta.

Mi-e dor să o văd cum aşteaptă în capul scărilor să ajungem. De fiecare dată. Negreşit.

Mi-e dor să simt acasă. Mi-e dor de copilărie şi bogăţii simple. Mi-e dor de tot ce am avut cândva şi nu ştiam că asta-i tot.