Doamna fantomă, ne acordaţi un interviu?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cu ani în urmă, tarabele erau căptuşite cu reviste ale căror titluri conţineau cuvântul „paranormal”. Se cumpărau în ritmul în care se cumpără azi covrigeii uriaşi. Extratereştrii jubilau.

Pe la mijlocul anilor ’90, faimosul trust de presă bucureştean la care lucram a lansat şi o revistă dedicată, frisonant, fenomenelor care mai de care mai paranormale. Ca să nu mai angajeze oameni special pentru această lugubră misiune, patronul a poruncit ca fiecare om de la ziar să colaboreze şi cu această palpitantă publicaţie. Aşa m-am văzut şi eu, alături de alţii, în situaţia de a scrie lucruri care erau cât p-aci să-i provoace un infarct bunică-mii – până i-am explicat eu ce se petrecea în spatele uşilor şi universurilor închise.

Ţeapa trece, pietrele rămân

La prima şedinţă de redacţie, şeful ne-a repartizat pe fiecare la secţia care credea el că ni se potriveşte. Eu am nimerit la departamentul ”Fantome”, ceea ce era just, având în vedere că apăream la serviciu la cele mai neaşteptate ore şi-i speriam astfel pe toţi, după cum mă şi evaporam foarte devreme. La început, m-am bucurat, speram să prind delegaţii pe la Castelul Bran sau alte locuri cocoşate de mister. Pe urmă, am realizat că secţiile erau pur orientative, în realitate fiecare redactor era obligat să-şi încordeze minţile şi să contribuie la fiecare rubrică din revistă, indiferent pe ce temă ocultă (spirite, extratereştri, vindecători-vrăjitori, premoniţii, fenomene ciudate, timpuri paralele etc).

Într-o zi, când scriam un text superb despre o fantomă obraznică din Drumul Taberei, care circulă seara târziu cu autobuzul 368, am fost brutal întreruptă de şeful meu, care mi-a ordonat să plec într-un sat din Munţii Buzăului, unde un localnic susţinea că pe casa lui cad pietre din cer. Cum sunt buzoiancă şi de mult nădăjduiam să-mi vizitez rudele pe banii trustului, am acceptat cu suspectă bucurie.

Cu un ordin de deplasare într-o mână şi cu un fotograf în alta, am purces. În Buzău, ne-am urcat într-o rată, ca să ajungem în comuna apocalipsei. Pe drum, am speriat de moarte toţi ţăranii din autobuz, fiincă neavând noi ce face (uitaserăm să cumpărăm integrame din gară), le-am povestit unde ne duceam şi i-am întrebat ce boroboaţe au făcut prin sat, pe-acolo, de sunt blestemaţi şi bombardaţi cu gresii, marne şi pietrişuri.

L-am găsit pe omul care se jura că-i cad roci pe acoperiş. Nici nu era greu să dăm de el, tot satul era ciorchine acolo, înarmat cu furci, topoare şi icoane. Pasămite noi nimeriserăm între doi nori de granit, pentru că la ora aia nu cădea nicio piatră, deci ne-am pus pe aşteptat. Gazdele au auzit că suntem de la ziar şi ne-au servit cu o ţuică, iar noi am refuzat politicos, pentru că eram în timpul orelor şi spaimelor de program. Casa lor era pe un povârniş, adică avea peretele din spate lipit de munte, practic. Panta era cheală şi pietroasă, aşa că i-am întrebat, cu blândeţe, dacă nu cumva bolovanii pe care-i aud dumnealor căzând provin dintr-acolo. Fotograful mi-a tras un cot şi mi-a şuierat: ”Tacă-ţi gura, vrei să ratăm subiectul?”. Disperat, pentru orice eventualitate, s-a apucat să pozeze nişte pietroaie din curte, dar pentru că nu i se păreau prea terifiante, a adunat altele, de pe drum, şi le-a adus lângă casa astuia. Văzându-ne ce facem, sătenii adunaţi – care oricum se uitau la noi ca la Scully şi Mulder - s-au repezit pe la casele lor şi ne-au adus fiecare câte-o piatră, din alea pe care le ţineau în jurul brazdei cu roşii. După trei ore în care ale dracului pietre n-au vrut să cadă din cer şi pace, am trecut la planul B, pe care ni l-au sugerat colegii din presa buzoiană: urma să fabulăm şi să improvizăm ceva, în fond n-avea nimeni de unde să ştie dacă ne-a căzut ceva-n cap sau nu.

A ieşit un reportaj de plângeau (culmea ironiei) şi pietrele. Se făcea că un om simplu şi gospodar era bătut de soartă (la propriu), pocnit cu pietre-n cap şi obligat să stea sub o ploaie de bolovani pe care Dumnezeu (sau un sfânt responsabil cu executarea pedepselor) îi arunca peste visurile şi gospodăria lui. Evident, după ce-a apărut materialul, s-a dus buhul şi au aflat şi ziariştii străini, care l-au năpădit p-ăla imediat. Noi am obţinut câte-o primă simbolică de la şefu’, iar ţăranul cu blestemul din cer s-a îmbogăţit şi şi-a transformat casa în vilă, probabil ca să reziste mai bine sub rafala de meteoriţi divini.

Fenomene curioase, ziarişti şi mai curioşi

Revista promova cu entuziasm orice bio-energo-vrăjitoro-terapeut care se prezenta la redacţie şi se oferea să ne acorde interviuri. I-am îmbogăţit şi p-ăia, pentru că, aşa cum noi credeam orice prostie spusă de ei, şi cititorii credeau orice prostie scrisă de noi. Prin urmare, după ce aflau ce de minuni fac protagoniştii articolului (vindecau şi ciuma bubonică, făceau previziuni ca nişte Nostradamuşi mai mici, uşuiau energiile negative şi îţi spuneau ce culoare de aură ai în ciuf), oamenii îi sunau şi se duceau la ei ca la sfintele moaşte.

Odată, ne-a sunat un tip la redacţie şi ne-a spus că-n Brăila umblă vampirii pe străzi, imediat după ce se lasă întunericul. Nu-şi bătea joc de noi, în sensul că el chiar credea ce spune. Noi am pufnit în râs, dar şeful ne-a făcut nesimţiţi şi ne-a spus să nu ne mai batem joc de subiectele bune. Or fi aberaţii pentru noi, dar pentru cititor sunt nişte modalităţi extraordinare de a afla în ce lume sinistră şi tenebroasă trăim. Deci a apărut şi articolul ăsta, după care sunau telefoanele ca la dispecerat. Toţi brăilenii şi gălăţenii voiau să afle pe unde umblă aceşti vampiri mai exact, ca să ştie şi ei, să nu-şi mai lase copiii la joacă seara, pe-afară.

Altădată, ne-a sunat una care susţinea că, la ea în garsonieră, obiectele se mişcă singure. ”Poltergeist?”, am întrebat. ”Nu, obiectele!”, a răspuns. Mda, a trebuit să merg la faţa locului, pentru că se jura că ne poate arăta pe viu ce se întâmplă, că vom vedea cu ochii noştri. Tare eram curioasă cum se vor mişca ciorcioboatele prin casă taman atunci. Când am ajuns, gazda a început demonstraţia. Femeia ne-a arătat fiecare obiect în parte şi ne-a spus unde fusese înainte, asta considera ea a fi dovada fenomenului paranormal. Singurele elemente care se mişcau singure sub ochii noştri erau nişte gândaci de bucătărie. Dar, aţi ghicit, în revistă a apărut un articol incendiar despre cum o femeie nevinovată din Berceni este în pragul sinuciderii, pentru că e chinuită zi şi noapte de duhuri care-i fac dezordine, îi mănâncă zilele şi gogoşarii, îi mută pisica dintr-un colţ într-altul.       

Între spirite şi spirtoase

Printre alte isprăvi, am făcut odată un reportaj despre nişte fenomene bizare care se petreceau într-un cimitir din Bucureşti. Când mă văd pe-acolo, şi azi mă mai aleargă o haită de gropari ca să-mi tragă câte-o lopată pe spinare, fiindcă i-am pozat şi i-am dat în revistă fără încuviinţarea lor. Când fusesem în recunoaştere ca să adun date despre fantomele din zonă, îi găsisem beţi lângă o (evident) groapă şi-i manipulasem în aşa fel, încât s-au trezit că sunt întru totul de acord cu mine: ”Da, doamnă, e multe fantome, toate vine aicea seara, ca nişte cearşafuri cu ochi, că câteodată toţi groparii vrea să caute alt servici, că nu mai putem nici noi, doamnă, că suntem oameni...”. Mi-au mai spus, cu glas sugrumat şi cu cinzeaca tremurându-le-n mână, că fantomele preferă să stea călare ”pă mormintele ăstora mai bogaţi sau care s-a sinucis singuri”, deci nu pe orice cavou. În fine, cu ce-au mai delirat ei, cu ce-am mai reformulat eu, am alcătuit o compunere de o inestimabilă valoare publicistică, fapt care i-a confirmat şefului meu că a avut o idee genială atunci când m-a repartizat la secţia cu stafii. Groparii au luat câte-o scatoalcă după ceafă de la administratorul lor, că de ce-au vorbit cu presa. Iar eu cred că mai am şi azi interdicţie oficială să calc în cimitirul cu pricina.

O specie aparte de articole care adunau cumpărătorii la chioşcuri ca pe nişte piuneze la magnet erau cele cu extratereştri. Asta pentru că nimănui nu-i place să fie singur în univers, deci orice poveste cu omuleţi mai mult sau mai puţin verzi era binevenită. Primeam zilnic la redacţie mărturii zguduitoare de-ale românilor care se întâlniseră cu vizitatori din spaţiu. În câteva dintre relatări, recunoşteam scenariile unor SF-uri celebre, dar evident că-i lăsam să trăncănească mai departe, nu puteam răni sentimentele unor oameni de pe urma cărora ne luam leafa, în fond.

Bunăoară, angajaţii unei firme din Cluj ne-au oferit mărturii despre o situaţie îngrozitoare: bănuiau că unii dintre colegii lor sunt extratereştri, pentru că se purtau ciudat şi aveau abilităţi supraomeneşti, în sensul că erau capabili să muncească opt ore pe zi. Plus că vorbeau româna cu accent străin, fapt care confirma bănuielile colectivului terestru de muncă. Ştiu că azi vă vine să râdeţi când citiţi ceea ce scriu aici, probabil vă imaginaţi că glumeau. Aşa credeam şi eu, iniţial, doar că discuţia a curs în aşa fel, încât mi-am dat seama că paranoia unuia îi infectase şi pe ceilalţi. Ajunseseră cu toţii să creadă că nişte bieţi arabi care, după ce făcuseră facultatea la noi, refuzaseră să mai plece acasă şi fuseseră angajaţi la firma aia, erau nişte invadatori din altă galaxie. Poate vă miră, dar am refuzat să fac un reportaj pe tema asta, deşi şeful meu spunea că e musai să transformăm boala psihică a ăluia într-un reportaj cutremurător despre începutul sfârşitului lumii. După multe certuri, am ajuns la un compromis: am să scriu că angajaţii firmei clujene au văzut OZN-uri, dar nu şi omuleţi verzi. Şi cu atât mai puţin omuleţi verzi angajaţi cu carte de muncă la Contabilitate, la firma lor. 

    

 

 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite