Despre vise

Cum e să-ţi urmezi visele cu riscul de a pierde tot? Cum e să te încăpăţinezi să zbori cu riscul de a te alege cu un zbor frânt? Cum e să vrei să schimbi totul atunci când se pare că ai totul? Eu nu ştiu. Dar eu am vise şi vreau să reuşesc să le urmez cât încă pot merge.

Acum şapte ani, când am decis să pun punct şi s-o iau de la capăt, să-mi trăiesc viaţa aşa cum am visat întotdeauna, 99% din cei o sută de oameni care formau lumea mea la acel moment au fost sceptici. Unii au încercat să mă convingă că făceam un pas greşit şi, crezând cu tărie că nu eram în apele mele, îmi explicau cu diplomaţie cât de complicat este să fii singură într-o lume în care e mult mai simplu să fii cu cineva. Alţii mă încurajau să mă răzgândesc, asigurându-mă că nu voi ajunge bine dacă mă voi încăpăţina chiar aşa. Aproape toată lumea se întreba dacă nu cumva eram nebună. Că doar trebuie să fii nebună ca să decizi să renunţi la un anumit confort doar pentru că, vezi Doamne, nu mai poţi tolera nerespectarea valorilor tale morale. Trebuie să fii cu adevărat nebun ca să-ţi permiţi să invoci valori morale atunci când ai un salariu de profesor!…

Dar eu am închis ochii şi am păşit spre necunoscut. Şi au urmat cei mai frumoşi şapte ani din viaţa mea de până acum.

Şapte ani în care am găsit un job la care nici nu îndrăzneam să visez, un job care mi-a dat siguranţă, mi-a dat posibilitatea să călătoresc foarte mult, să văd altă lume şi, într-un final, mi-a schimbat mentalitatea. Şapte ani în care am vizitat peste  o sută de oraşe şi am înţeles că aceste călătorii vor fi amintirile mele despre această lume şi ele îmi vor rămâne chiar şi atunci când nimic altceva nu va mai fi. Şapte ani în care am înregistrat un CD cu muzică folk, am colaborat la editarea unui dicţionar şi am publicat două volume de poezie. Şapte ani în care am scris multe versuri şi am compus multă muzică, şi în care am ajuns să-mi aud creaţia cântată de pe scena concursului Eurovision, reprezentându-mi ţara. Şapte ani în care m-am încăpăţinat să cred în iubire şi să o aştept, şi să înţeleg că iubirea e tot un fel de vis, care trebuie urmat şi care trebuie visat. Tot cu ochii deschişi.  Şapte ani în care băiatul meu a mers în clasa întâi şi a ajuns să privească la mine cu vreo zece centimetri mai de sus în jos. Au fost şapte ani în care am învăţat în sfârşit să cred în propriile mele forţe şi mi-am depus dosarul pentru un program de masterat la Londra, aşa cum am visat dintotdeauna, doar că nu îndrăzneam să visez şi cu ochii deschişi.      

Recent, când iarăşi am decis să păşesc spre necunoscut, 99% din cei deja o mie de oameni care formează lumea mea de azi, m-au privit sceptic. Păi cum aşa, să laşi o ţară în care eşti cineva, în care ai un serviciu şi un confort la care mulţi doar visează, să laşi toate astea pentru studii? Acum, la vârsta asta? Să renunţi la pasărea din colivia de aur şi să preferi o pasăre în cer? Trebuie să fii nebun ca să faci aşa ceva, nu? Nu ştiu... Eu nu am timp să mă gândesc la aceasta. 

Eu simt că e criminal să ajungi peste ani cu părerea de rău de a nu fi avut curaj. E trist când lipsa curajului e unicul regret în viaţă. Simt că voi comite o crimă împotriva propriului meu destin dacă voi prefera să mă complac în confortul prezent fără să-mi dau şansa să gust din posibilul viitor. E o crimă să te prefaci că nu auzi inima care-ţi spune, hai, să mergem, hai să mai urmăm un vis, hai, dacă nu acum, atunci când?

Eu nu ştiu ce va urma. Eu am închis ochii şi am păşit. Spre necunoscut. Din nou. Pentru că simt că acolo, dincolo de azi, trebuie să se ascundă ceva frumos. Eu doar ştiu, din experienţă, că visele, spre deosebire de oameni, nu înşeală niciodată. Aşa că eu îndrăznesc să visez. Eu aleg să am curajul de a-mi urma visele.

Dar cum e să-ţi urmezi visele cu riscul de a pierde tot? Cum e să te încăpăţinezi să zbori cu riscul de a te alege cu un zbor frânt? Cum e să vrei să schimbi totul atunci când se pare că ai totul? Asta nu ştiu. Ştiu doar că eu am vise şi vreau să reuşesc să le urmez cât încă pot merge.  Eu nici măcar nu ştiu de ce scriu acum toate astea. Mă gândeam doar că poate este cineva acolo, care în acest moment citeşte aceste rânduri şi care trăieşte aceeaşi dorinţă de a schimba ceva, dar nu are curaj să înfrunte cele 99% de priviri sceptice din jur, nu are curaj să-şi urmeze visul cu paşi siguri. Este? E cineva acolo? 

Auzi, inima îţi spune, hai, să mergem, hai să mai urmăm un vis, hai, dacă nu acum, atunci când? P.S. Iar la final, dacă am tot vorbit de vise, ascultaţi aici un vis trăit aievea.