De vorbă cu un Ninja. Fără mască, faţă în faţă

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un maestru român în Ninjutsu face o istorie pe scurt a acestei armate de ucigaşi, cu miturile şi adevărurile lor. Cristian Ozon luptă în secolul XXI după regulile din Japonia medievală.

Bancurile cu Ninja sunt proaste şi n-au nici pe departe umorul poantelor cu Chuck Norris. Iar filmele de la Hollywood i-au mitizat pe aceşti războinici invizibili până la înşelătorie, de dragul acţiunii, şi nu vor atinge niciodată succesul peliculelor care îl au în rolul principal pe el, pe Chuck, carismaticul bătăuş mustăcios.

Sunt mulţi, dar nu chiar mulţi, experţi Ninjutsu în lume. România are şi ea un urmaş al celebrilor luptatori Ninja. Are câţiva, mai bine zis, dar unul, şi nu oarecare, ci primul maestru autentic Ninja de pe meleagurile noastre, a stat de vorbă cu noi. Fără mască, în kimono, în propriul dojo din sectorul 4 al Bucureştiului, Shihan Cristian Ozon, maestru în Ninjutsu precum şi în alte arte marţiale, ne-a împărtăşit câteva lucruri din istoria acestor asasini profesionişti, dezbrăcând de secrete mitul tăcutului şi letalului Ninja. Nu ne-a spus vârsta. Un Ninja nu face asta niciodată.

Din dalta lui Brâncuşi

Dar până la Ninja, interesant este povestitorul, vecin cu Constantin Brâncoveanu, nu domnitorul, ci staţia de metrou din sectorul lui Piedone Primarul. Cristian Ozon spune că, după mamă, are o legătură de rudenie cu familia lui Brâncuşi. „Am un document al familiei de la 1799, reeditat în 15 decembrie 1863, în care scrie că o parte din fraţii Brâncuşeşti au venit din Gorj în sudul ţării şi s-au combinat cu familia lui Marin Dragnea Ciobanul, un moşnean cu multe oi. Bunicul meu ştie de la tatăl şi de la bunicul lui că este vorba de aceeaşi familie venită de la Hobiţa. Dar nu ştiu ce grad de rudenie este între noi".

Din gheata lui Ozon

O altă surpriză de rudenie, de data aceasta pe latura sportivă, vine din partea familiei tatălui. Şi aici ne amintim că România a avut în ani '50 un mare atacant, pe Titus Ozon, golgheter al Diviziei A, doi ani la rând şi titular la naţională. A jucat la Unirea Tricolor, Dinamo, Progresul şi Rapid. Ghetele sale au călcat iarba în 270 de meciuri şi au atins mingea de 158 de ori înainte ca balonul să intre în poartă. „El a fost cel care a mers pe urmele familiei Ozon şi a descoperit că ne tragem din nordul Greciei. Titus Ozon era verişor primar cu bunicul meu", ne mai spune Cristian Ozon.

Din subsolul blocului

În România comunistă şi cu atât mai mult în cea capitalistă, mulţi au început viaţa de jos. Cristian Ozon a început în subsolul unui bloc, unde s-a antrenat, ce-i drept neprofesionist la acea vreme, Judo şi Karate. Erau anii '80, săraci cum îi ştim şi cum i-am trăit. S-a apucat de Ninjutsu imediat după '90, iar în 1995 avea deja prima sală din Bucureşti unde se preda acest stil medieval japonez de luptă. Puţin mai târziu, graţie experienţei căpătate, avea să fie preparator fizic pentru trupele DIAS.

image

În 1998 devine primul maestru Ninjutsu cu licenţă. A urmat învăţăturile unor mari maeştri japonezi, chiar în Japonia, şi şi-a perfecţionat această artă, căpătând un nume de războinic: „Karyu", adică „Dragonul de Foc".Cristian Ozon are un CV care nu se termină aici. Centurile sale ar atârna greu la brâul oricui, iar distincţiile primite la concursuri sau de la şcolile de arte marţiale n-au loc pe niciun piept, poate doar pe mulţi pereţi. Dar există şi o latură de reflector în povestea sa, care merită menţionată.

Maestrul Ozon a fost coregraful luptelor pentru filmul „Never Enough", cu Rutger Hauer, unul dintre cei mai buni prieteni ai acestuia. A apărut în multe videoclipuri româneşti şi i-a făcut o demonstraţie specială lui Steven Seagal chiar de ziua lui, când acesta a împlinit frumoasa vârstă de 55 de ani, pe meleaguri mioritice. Este menţionat chiar şi în enciclopedia „Who's Who".

Vieţi anonime

Ninbukan Dojo, sala deţinută de Cristian Ozon, este de fapt o cameră de 50 de metri pătraţi, amenajată în curtea casei sale. La poartă veghează „Tractozaurul", maşina de teren folosită de Ninja al nostru în competiţii off-road. În această sală antrenează în principal adulţi, deoarece pentru copii are un alt loc, şi anume Palatul Naţional al Copiiilor din Capitală.

Am călcat în dojo cu stângul, fără să cunoaştem obiceiul salutului executat în faţa marilor maeştri înrămaţi pe pereţi, printr-o respectuoasă, dar fermă, aplecare a trupului. Ne-am conformat însă la plecare. Zeci de arme specifice sunt aşezate, ameninţător, pe rafturi speciale. Dau însă şi siguranţă.
„Karyu" Ozon vorbeşte mai multe limbi, printre care şi japoneza. A obţinut mulţi dan, ranguri în arte marţiale, dintre care cele mai mari sunt în Ninjutsu şi la sabie (Iaido-Kenjutsu), câte opt de fiecare, nivelul maxim fiind zece.

Strămoşii agenţilor secreţi

„În Japonia medievală, războinicii Ninja erau trupe speciale ale feudalilor japonezi, care se numeau „daimyo". Erau luaţi de mici din păturile sărace ale societăţii şi crescuţi în spiritul luptei", povesteşte „Dragonul de Foc".„Nin" înseamnă „ascuns", dar şi „perseverent", iar „ja" - „persoană". Însă denumirea de „Ninja" este de dată recentă, continuă Shihan Ozon Karyu. Li s-a mai spus „shinobi", care înseamnă tot „ascuns".

Pentru cei cu inimă

„Astăzi, Ninja a supravieţuit ca idee. Acum este o artă marţială tradiţională. Sunt puţini experţi Ninjutsu nu numai în lume, ci şi în Japonia, dar stilul se păstrează. Aceştia sunt o castă închisă. Karate-ul, ca orice altă artă marţială convenţională, a luat amploare când secretele au fost dezvăluite. Dar Karate-ul are un număr de tehnici, pe care dacă le înveţi ai terminat. Restul înseamnă autoperfecţionare".

Învăţarea acestui stil de luptă durează toată viaţa, ne avertizează Shihan Ozon, pentru că înglobează toate stilurile cunoscute de arte marţiale. Mai întâi trebuie să stăpâneşti „Taijutsu", arta luptei cu mâinile goale. Urmează „Bojutsu", lupta cu bastonul, care e arma primordială, prima folosită de om, şi din care s-a dezvoltat sabia. Urmează „Kenjutsu", adică metoda sabiei. „Acestea sunt cele trei inimi (Sanshin) ale stilului Ninjutsu. Până la nivelul de centură neagră trebuie să stăpâneşti aceste trei tehnici, pentru ca apoi să înveţi toate celelalte arme. Doar oamenii care au perseverenţă, «Nintai», pot continua ninjutsu toată viaţa".

Poveşti cu Ninja

Faptele de vitejie ale luptătorilor Ninja au fost transmise din generaţie în generaţie, dar timpul le-a dat şi o tentă de fabulos. Nu ştim cât de adevărate sunt aceste poveşti, dar vă spunem câteva. În misiune, Ninja nu trebuia să „deranjeze" pe nimeni, decât pe victimă. Dacă putea să treacă la un metru de gărzi fără să le omoare, o făcea. Niciunul nu a fost prins viu. Când nu mai aveau şansă de scăpare, se omorau, dar înainte se desfigurau. Îşi puneau sabia pe frunte şi trăgea lama în jos.

Sasuke Sarutobi („saru" - „maimuţă", „tobi" - „a sări") era un ninja specializat în salturi, de ziceai că e maimuţă. Când şi-a prins un picior într-o capcană de animale, şi l-a tăiat cu sabia şi fără un picior a mai luat cu el, în nefiinţă, 10-12 samurai când a fost atacat.

De asemenea, este cunoscut cazul unui Ninja care a stat trei zile în buda unui daimyo ca să-l omoare. Toţi din castel şi-au făcut nevoile în capul lui, iar când a apărut domnitorul, l-a omorât. Un lucru e sigur, ne spune Cristian Ozon: „Cei mai buni Ninja din istorie au rămas anonimi. Există şi Ninja celebri, dar care după mine sunt cei mai proşti, pentru că am auzit de ei. Nici despre cei mai buni spioni nu ştim nimic.

Ultima bătălie

Un Ninja a fost trimis să omoare un daimyo, pe celebrul Oda Nobunaga. A urcat în pod şi a dat o gaură în podea, deasupra patului în care se afla victima. A coborât o sfoară deasupra gurii acestuia şi pe sfoară a turnat otravă sub formă de lichid. Oda Nobunaga, un feroce şef de arme, nu a murit.
Şi-a revenit, a pregătit armata şi a invadat satele din Iga şi Koga, unde erau crescuţi aceşti luptători. 40.000 de samurai s-au luptat cu 4.000 de ninja. Oda Nobunaga a învins şi s-a considerat atunci că Ninjutsu a cam luat sfârşit. A fost cea mai mare bătălie între samurai şi Ninja. Ninja care au scăpat atunci însă, ulterior au înfiinţat noi şcoli de Ninjutsu. Şi astfel legenda continuă...

8 dan în Ninjutsu şi la sabie, la fiecare categorie, are maestrul „Dragon de Foc".

Mituri false despre Ninja

Costumul negru pe care îl vedem în filme este autentic?

Nu. Costumul original era albastru foarte închis sau maro foarte închis. Noaptea, afară, dacă eşti îmbrăcat în negru, eşti cel mai vizibil. Noaptea, la lumina lunii, indiferent în ce fază e, negrul se vede. Oricum, ei rar acţionau noaptea. De regulă se mişcau ziua.

Acesta era costumul lor?

Nici acest mit nu este adevărat. Când aveau misiune se îmbrăcau în civil, în samurai, în călugăr budist, în pescar. Foloseau haine normale.

Există sabie specială de Ninja?

Spunea cineva că sabia de ninja era diferită de cea folosită de samurai. Parţial greşit! Dacă ar fi fost aşa, ar fi fost recunoscuţi imediat. Lama sabiei Ninja era mai mică, dar în teacă se aseamăna cu cea de samurai. Iar în spaţiul rămas în toc puneau alte lucruri, cum ar fi prafuri orbitoare făcute din plante. Erau foarte inventivi, şi asta pentru că de multe ori mergeau singuri în misiune.

Aveau un standard de înălţime?

Asiaticii oricum sunt mici. Spre exemplu, dumneavoastră aţi putea fi un Ninja extraordinar. Cam aşa, ca tine, arătau Ninja. Şi Ştefan cel Mare era mic, avea doar un metru şi cincizeci, dar un mare spirit de luptător . Dar am avut, spre exemplu, un profesor japonez de kendo foarte înalt, mai înalt decat mine... O raritate!

Aruncau cu steluţe şi cu bombiţe?

Oamenii au senzaţia, influenţaţi de filme, că steluţele erau arme de precizie, că se înfigeau în fruntea cuiva, în gât. Nu e adevărat. Erau arme care să provoace confuzie, ca să poată fugi. Bombele prezentate în filme, nu erau chiar bombe, deoarece ar fi făcut zgomot, ci prafuri care să blocheze vederea unui inamic. Atunci, Ninja se folosea de mediul înconjurător şi se ascundea. Sau mai era praf de puşcă, pulbere neagră. Dar erau folosite foarte rar. Hollywood-ul manipulează.

Prindeau sabia cu mâna goală?

Ninja prindeau sabia cu mâna goală, sunt tehnici speciale, dar cu ajutorul unor gheare din fier, prinse de încheieturi, numite „kumade", adică „mână de urs". În întuneric, samuraiul credea că a prins sabia cu mâinile goale. De aici şi mitul respectiv. Dar cu mâinile goale se poate lua o sabie. Sabia japoneză este astfel bătută, încât dacă o apuci nu te tai. Partea ascuţită nu este în V, ca la cuţit, ci toată lama e în V.

Ninja mergeau pe apă?

Avea de fapt nişte încălţări dotate cu burduf, ca un colac de mare, din băşică de animal. Se numea „mizu gumo" („păianjen de apă"). Ei de mici îşi dezvoltau echilibrul. Când cineva îl vedea de la distanţă, avea impresia că merge pe apă.

Aveau ţevi cu săgeţi otrăvite?

Era un fel de sarbacană. Nu aveau permanent săgeţi înmuiate în otravă. Le înmuiau numai când trebuiau să tragă, pentru că altfel se puteau înţepa accidental cu ele.

Ce aveau, de regulă, la ei?

Aveau trei chestii. Nelipsit era cârligul sau kaginawa, cu care putea să pescuiască, să se caţere şi să folosească sfoara la legat. Mai avea o eşarfă, din care îşi făceau rapid o mască, astfel încât să nu fie recunoscuţi, puteau să care diverse în ea, să o utilizeze în luptă. Şi mai aveau un recipient cu medicamente, ca să poată să-şi trateze cât de cât rănile. Tot ceea ce vedem în filme, ninja care scot tot felul de arme din sân, sunt poveşti ca să te ţină două ore cu ochii în ecran. Îşi luau la ei strictul necesar.

"Costumul original era albastru foarte închis sau maro foarte închis. Noaptea, afară, dacă eşti îmbrăcat în negru, eşti cel mai vizibil.''

"Bombele prezentate în filme, nu erau chiar bombe, deoarece ar fi făcut zgomot, ci prafuri care să blocheze vederea unui inamic.''

Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite