De ce suntem posesivi? Explicaţiile psihologului

De ce suntem posesivi? Explicaţiile psihologului

Anularea libertăţii celuilalt nu reuşeşte într-un final decât să îndepărteze persoana pe care o iubiţi

Una dintre nevoile primordiale ale omului este nevoia de libertate. Libertatea înseamnă posibilitatea de a acţiona în mod conştient după propria voinţă sau dorinţă, de a avea o opinie proprie şi de a o exprima, posibilitatea de a alege. Din punct de vedere social, este de dorit ca libertatea personală să întâlnească libertatea celor din jur, astfel încât să n-o îngrădească.

Ştiri pe aceeaşi temă

Omul se naşte având dreptul la libertate, iar instituţiile europene şi mondiale (precum C.E.D.O.) promovează şi apără aceste drepturi şi condamnă statele care nu le respectă. Cu cât suntem mai conştienţi de acest drept, cu atât reacţia este de mai mare amploare atunci când ne simţim îngrădiţi, când simţim că ne este anulat acest drept firesc. 
 
În opinia psihologului Laura Maria Cojocaru, cu cât îngrădirea este simţită ca fiind mai puternică şi mai de durată, cu atât dorinţa de a „ieşi“ devine mai mare, iar tendinţa de a îngrădi libertatea celuilalt apare în mai toate relaţiile vieţii: copil-părinte, partener-parteneră, prieten-prieten, şef-subaltern, ş.a.m.d.
 
„În relaţia copil-părinte apare adesea confuzia între a educa şi «a şti» ce este bine pentru copil. Sigur că experienţa de viaţa ne îndreptăţeşte să cunoaştem anumite lucruri, însă le cunoaştem prin propria noastră percepţie şi ca având un anumit rol la momentul respectiv şi în contextul respectiv. A avea experienţă nu presupune a trasa copilului un drum cum credem noi ca părinţi că este bine ci a susţine un drum aşa cum îşi doreşte copilul şi astfel încât să-i permită să-şi dezvolte cu adevărat capacităţiile native. A educa înseamnă a sprijini, a iubi, a proteja, a învăţa oferind un exemplu pozitiv şi coerent, păstrând concordanţa vorbelor cu faptele, a încuraja asumarea responsabilităţii prin luarea propriilor decizii, a-l ajuta să se descurce singur în viaţă atunci când va fi nevoie“, declară psihologul Laura Maria Cojocaru (foto), preşedinte şi fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Mai mult, potrivit specialistului, tendinţa de a minimaliza sau chiar de a anula libertatea celuilalt, odată trăită în copilărie în relaţia cu părinţii, îi face pe oameni să o considere ca pe o acţiune firească, ducând mai departe acest comportament în relaţia de cuplu şi nu numai.
 
„Deoarece nici gelozia şi nici posesivitatea nu reprezintă măsuri ale iubirii, în cuplu, a respecta libertatea celuilalt înseamnă a-l iubi cu adevărat şi totodată a şti că celălalt te iubeşte cu adevărat aşa cum eşti şi pentru ceea ce eşti. De cele mai multe ori, atunci când partenerul/a intră într-o altă relaţie apare credinţa că gelozia voastră s-a dovedit a fi justificată. În realitate, tocmai gelozia a generat nevoia celuilalt de a-şi recăpăta şi afirma dreptul la libertate, nevoia celuilalt de a se regăsi într-o relaţie cu cineva cu care poate fi el/ea însuşi/însăşi”, afirmă psihoterapeutul Laura Maria Cojocaru.
 
 

De ce apare posesivitatea şi încercarea de limitare a libertăţii celuilalt?

 

1. Lipsa de încredere în propria persoană

 
Persoanele care nu se cred suficient de bune, frumoase, inteligente, capabile etc., sunt predispuse la un comportament posesiv. „Cum ajung astfel de persoane să aibă o încredere scăzută în propria persoana este un subiect destul de vast, însă acest proces începe de cele mai multe ori chiar din perioada copilăriei, în momentele în care copilului de atunci i-au fost subliniate mai degrabă situaţiile în care nu a făcut ceva, decât să-i fie evidenţiate, apreciate şi recunoscute părţile bune şi reuşitele. Conştientizând că părerea celorlalţi nu este întotdeauna cel mai bun instrument de măsură al adevăratei voastre valori, puteţi învăţa în timp să vă creşteţi încrederea în voi şi să renunţaţi la a mai căuta valorizarea personală prin îngrădirea celorlalţi. Mai ales că acest gen de valorizare este unul iluzoriu“, explică psihologul.
 

2. Frica

 
Fie că e vorba de maturizarea şi detaşarea firească a copilului faţă de părinţi, fie că e vorba de „pierderea“ unui partener, credinţa falsă că dacă acea persoană iese din viaţa voastră, voi nu vă mai puteţi bucura de viaţă, sau poate de împlinirea unor nevoi, unor dorinţe, creează teamă.
 
„Odată cu apariţia sentimentului proprietăţii apare şi frica, frica de a nu pierde lucrul respectiv care ne place foarte mult. Teama pentru ziua de mâine determină oamenii să se agaţe de cei din jur ajungând să le anuleze libertatea. Făcând acest lucru nu mai trăiesc bucuria zilei prezente şi reuşesc să aducă în viaţa lor exact lucrul care-i sperie cel mai mult, adică îndepărtarea persoanei iubite/simpatizate/dorite. Teama prezentă pentru o eventuală suferinţă de mâine determină de fapt persoana să trăiască în prezent suferinţa imaginară de care se teme“, este de părere psihologul Laura Maria Cojocaru.

 

3. Nevoi neîmplinite

 
Fiecare persoană are nevoie de iubire, înţelegere, apreciere, respect, recunoaştere, comunicare. Cu cât aceste lucruri au lipsit în copilărie, cu atât nevoia este mai mare. Această lipsă determină „agăţarea“ de cei din jur care sunt capabili să împlinească aceste nevoi.
 
„Cu cât încercaţi să posedaţi mai mult o altă persoană, cu atât mai mult ea va încerca să devină mai independentă. Tentativa de posesiune nu poate aduce decât suferinţă de ambele părţi, deoarece anularea libertăţii celuilalt nu reuşeşte într-un final decât să îndepărteze persoana pe care o iubiţi. A reduce o fiinţă vie la statutul de obiect este un act împotriva firii. Lucrurile, obiectele pot fi posedate, fiinţele nu pot fi posedate. Poţi poseda un obiect, însă acel obiect nu te poate iubi! Posesivitatea transformă fiinţa îngrădită în sclav. Un sclav nu te poate iubi! Nu poţi fi iubit decât de către o persoană liberă, căreia alegi să-i respecţi libertatea şi unicitatea. Viaţa nu poate fi posedată ci doar trăită! O persoană nu poate fi posedată ci doar iubită! Cu o altă persoană putem trăi doar o stare de comuniune şi de împărtăşire cu aceasta a frumuseţii din adâncul fiinţei noastre. Atunci când fiecare dintre voi, în relaţie, indiferent de genul relaţiei, simte că este înţeles, apreciat, acceptat aşa cum este, simte că poate fi ceea ce este fără să i se reproşeze acest lucru, atunci sunteţi pe drumul cel bun, atunci trăiţi cu adevărat iubirea“, conchide psihologul Laura Maria Cojocaru, preşedinte şi fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).
 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: