Pandemia a avut, de la început, chiar acest scop, de a ne izola, de a ne pune pe pauză, nu de a ne omorî. Se moare pentru că oamenii nu înţeleg esenţa.

Lumea mergea înainte cu o viteză ameţitoare, care ne-a ameţit şi pe noi toţi. În goana după evoluţie, fericire, bani, atingerea stelelor, clonare, invenţia celor mai tari roboţi, căutarea leacului pentru nemurire, am uitat să fim oameni. Am vrut să fim Dumnezei fără să fim încă. Am început să ne căutăm în alţii, în lucruri, în vicii, şi am uitat că răspunsurile sunt în noi.

Această izolare poate fi comparată cu o cameră albă de la secţia de psihiatrie. Noi suntem nebunii în cămaşă de forţă. Cei ce urlă şi se zbat sunt cei cu sufletele şi minţile tulburate. Nu ştim să ne iubim şi singurătatea. Iar fără această etapă, nu putem fi nici împreună.

Multă vreme n-am suportat să fiu singură. Am alergat dintr-o relaţie în alta, căutând ceva ce eu credeam că îmi poate oferi altcineva - LINIŞTEA şi IUBIREA DE SINE. Am rănit şi am fost rănită. Este greşit să ai aşteptări de la altcineva să te facă fericit dacă tu nu poţi fi fericit şi singur. Partenerul trebuie să fie doar o completare a fericirii tale. Ultima piesă ca puzzle-ul să fie complet. Altfel, nu vei face decât să îl sufoci pe cel de lângă tine cu nevoia ta disperată de atenţie, să îi epuizezi resursele interioare şi să îl faci să te părăsească. Iar tu rămâi din nou singur, într-o căutare fără sfârşit care este, până la urmă, doar a sinelui.

E timpul să ne oprim cu toţii în loc şi să ne gândim la CINE SUNTEM NOI.

Apropo de bunicii şi părinţii noştri, care dau acum buluc prin magazine şi pe străzi, faceţi tot ce puteţi să îi ţineţi în case dacă vreţi să supravieţuiască. Mamaia mea sta la ţară şi înţelege. Acum e timpul să le acordaţi din timpul vostru. Sunaţi-i şi staţi la poveşti. Dacă staţi cu ei în casă, poftiţi-i la un şah, table sau Rummy. Sau deschideţi albumul cu poze şi depănaţi amintiri. E miraculos ce se poate întâmpla. Au nevoie de noi.

Ei sunt acum foarte speriaţi de moarte. Dacă nu sunt împăcaţi cu viaţa lor, acum se agită. Lor dragostea şi atenţia noastră le lipsesc. Pericolul e următorul: ei vor goli magazinele, surplusul de mâncare se va strica pe rafturi, banii se duc, ieşim toţi în pierdere. Vin vremuri grele şi nu glumesc când zic că e posibil să fim nevoiţi să ieşim la vânătoare. Cei egoişti vor vrea să ne mănânce şi de vii ca să supravieţuiască. Faceţi ce trebuie, faceţi economii şi vă rog să daţi mesajul mai departe.

Vă las cu un vers din poezia „Sufletul satului“, de Lucian Blaga: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat“ şi cu emblematicele cuvinte cu care Marin Preda îşi încheie primul volum din „Moromeţii“: „Timpul nu mai avea răbdare“.