De ce în corporaţii nu curge lapte şi miere

FOTO Shutterstock

În spatele paharului doar pe jumătate plin cu espresso, aplecat peste tastatura la care îţi auzi gândurile, deasupra podelei în care îţi înfigi uneori degetele de la picioare să te dezmorţeşti,  într-un furnicar, te afli chiar tu. Corporatistul. Mereu cu o cerere de demisie în buzunar, cu numărul de la pizzerie pe tasta de apelare rapidă, cu un nod în gât, posibil de la cravată.

Oficial, corporatistul nu există. Cel puţin nomenclatorul de meserii refuză să-l recunoască. Dacă, însă, te nimereşti pe la orele opt sau nouă dimineaţa la Piaţa Unirii, la metrou, nedreptatea este evidentă. Dacă poposeşti, de altfel, într-una dintre clădirile care tronează pe la Piaţa Victoriei, gulerele albe se iţesc la tot pasul. Şi nici nu e nevoie să renunţi la aerul curat, fiindcă renunţă ei: la umbra marilor corporaţii, harnicii lucrători îşi permit o pauză de ţigară, în detrimentul altor nevoi fiziologice. Explicaţii? Pauza durează cinci minute, biroul e la etajul opt, dependenţa de nicotină e puternică.

Cine ar alege aşa un stil de viaţă? Cine ar renunţa la traiul boem oferit de vreun angajator mai mărunţel, dar uman, ca să se înroleze de bunăvoie în armata corporatistă?

Cei mai mulţi dintre noi şi-au vândut deja sufletul, iar alţii se pregătesc să o facă. Cu toate astea, periodic, apar strigăte de ajutor.

The Expendables

“Mi-ar plăcea să fac ceva mai practic”, ciripeam ieri seară, fără să mă gândesc prea bine la ce spun.

“De exemplu?”, a răsărit şi întrebarea, din pură politeţe, probabil.

“Mă gândeam în copilărie să fiu croitoreasă, mi se părea fascinant să îţi faci singur hainele”.

“Da, dar nu le faci pentru tine. Ai clienţi”, mi se răspunde prompt.

Răspunsul în sine mă nemulţumeşte. Croitorie, agricultură de subzistenţă, creşterea animalelor – astea sunt ocupaţiile din vechime, promovate prin cărţile de istorie, dar care nu stârnesc admiraţia rudelor la masa de Crăciun, cel mult un zâmbet batjocoritor. Dacă dezvălui vreun plan de antreprenoriat, deja eşti compătimit, descurajat sau, mai grav, ignorat. In schimb, ţi se repetă că eşti special, doar eşti produsul muncii câtorva generaţii, mândru purtător al genelor părinţilor.

Intre timp, mulţi tineri speciali îngroaşă rândurile şomerilor, iar cei care îndrăznesc să înfrunte intimidantele corporaţii rămân cu un gust amar, fiindcă ştiu că ar putea fi înlocuiţi oricând. Veţi spune că sentimentul încurajează competiţia, dorinţa de autodepăşire şi diverse aspiraţii nobile, dar dincolo de toate astea persistă gândul că, de fapt, eşti destul de uşor de înlocuit, o victimă a sistemului, anihilată cu multă cafea proastă, de la automat.

Munca manuală, pasăre rară

Mama era încă în liceu, când a vrut să simtă gustul banilor munciţi. Când povesteşte primele ei zile de muncă, încă are bănuiala că părinţii ei au vrut să îi dea o lecţie : e un gust amar. Cel puţin aşa îşi explică faptul că, fără ştirea ei, au trimis-o la un interviu al cărui deznodământ a fost că, ulterior, a lucrat zile în şir scoţând sâmburii din prune şi înfiletând borcanele cu gem.

La început, din câte mi-a povestit, nu a fost atât de rău. N-a fost rău deloc. Prunele erau gustoase, parfumate, moi şi zemoase, era o plăcere să le scoţi sâmburii şi să te străduieşti constant să ai parte de jumătăţi perfect simetrice. La final, când punea capacul la propriu, lipea etichetele şi le aranja disciplinat, gândul îi zbura la soldăţeii cu gem ai bunicii. O poezie.

După vreo două zile, însă, a constatat cu stupoare că i s-a rupt o unghie. Lacul colorat era, de altfel, interzis, dar problema era că, între timp, vedea că degetele îi sunt pătate. La întâlnire, şi-a ascuns mâna în nişte mănuşi de catifea, deşi era vară, învinovăţind cochetăria feminină. În scurtă vreme, simţea că hainele îi miros a gem de prune, iar zeama lipicioasă a celor coapte, care i se scurgea printre degete, o irita la culme. A început să caute pe cont propriu un loc de muncă şi, în mai puţin de o lună, a semnat condica pentru ultima dată.

Când ai ei au întrebat-o ce gust are banul muncit, i s-a făcut greaţă. Se gândise la prune.

Maică-mea mi-a povestit asta în contextul în care, pe la unul dintre primele mele locuri de muncă, tindeam să mă victimizez constant. “E greu”, îi spuneam. “Cel mai greu e că nu prea pot să părăsesc scaunul ăla pentru mai mult de cinci minute”.

Voia să-mi arate, probabil, că orice început e greu. Că munca, în sine, fie că e vorba despre croitorie, agricultură de subzistenţă, chirurgie nu e făcută să fie uşoară, ci să te provoace. Că nu e cel mai rău lucru din lume ca, în anumite cazuri, munca să aibă gust de cafea de la automat. Când am contrazis-o, mi-a replicat în glumă: “Dacă vrei doar lapte şi miere, poţi oricând să te muţi la ţară să creşti vaci şi albine”.

Vorbele ei nu m-au vindecat, dar m-au trimis exact în locul potrivit unde să caut lapte şi miere.  Si nu era vorba de o corporaţie.

EPILOG Somajul şi viaţa plină de posibilităţi

Când eram încă în liceu, în cartierul meu locuia un bărbat de vârstă mijlocie care se încadra în categoria şomerilor fericiţi. Omul nu voia să caute un loc de muncă stabil, se plângea periodic de orele de program, avea un apetit deosebit pentru somnul de prânz şi siesta de la amiază. In schimb, găsea zilnic diverse ocupaţii. Azi era zugrav, mâine repara mobilă, în ziua următoare meşterea casetofoane, iar seara se bucura de un şpriţ cu alţi vecini.

Intr-o seară, am trecut pe lângă el şi l-am auzit strigând către un altul: “Băi, tu să nu-mi dai mie lecţii! Când eşti şomer, viaţa e plină de posibilităţi!”.

În prezent, pentru că între timp a reuşit totuşi să-şi întemeieze o familie, a găsit o variantă pe care tot el o caracteriza ca fiind “undeva la mijloc”:  a devenit taximetrist.