Ca o pânză croită nu de cel mai priceput păianjen, ci de cel mai meschin vierme târâtor, mizeria ţi-a fost întinsă pe toată suprafaţa minţii şi în ea se prind şi mor în chinuri cele mai inofensive creaturi. Fie c-au căzut în capcana minţii tale din greşeală, fie c-au fost trimise intenţionat la moarte sau, cel mai rău, au ajuns acolo conduse de-o naivitate crudă, specifică doar celor cu mintea curată, creaturile primesc la schimb doar moarte.

Contactul cu mintea învăşmântată în mizerie oferă doar moarte. Şi moartea se scurge prin ţevile îngropate aleatoriu sub mormanul de mizerie. Sau încearcă să se scurgă, că mizeria ţi-a înfundat şi ţevile, iar acolo unde presiunea morţii a fost prea mare, ţevile au explodat şi moartea a devenit parte din mizerie. La capătul circuitului mai ajunge doar un firicel de moarte, care se scurge anemic dintr-o ureche. Nu doar că eşti plin de mizerie şi moarte, dar nici n-o poţi scoate din tine.

„Asta e”, îţi zici şi ridici din umeri, în timp ce din ureche îţi curge un puroi roşiatic, pe care nu te oboseşti să-l ştergi. Îl ascunzi c-o pereche nouă de cercei. Cei mai lungi pe care i-ai purtat vreodată şi care se potrivesc ochilor tăi. Ochi care au primit laude de la alţi ochi şi au luminat fals pentru un timp. Şi-n dansul faţă-spate al cerceilor, moartea se usucă şi murdăreşte corpul şi-n exterior.

„Ia o cârpă şi începe să freci. Din cel mai murdar colţ, către mijlocul aparent luminos. Aşază-te în genunchi şi freacă până ţi se tocesc unghiile şi pielea de pe palme îţi crapă din cauza soluţiei de curăţat. Freacă până scapi de pânza care ţi-a imobilizat mintea. Freacă şi eliberează-te!” Parcă auzi ceva, dar dăngănitul cerceilor e mai puternic.