Cu ce talismane atrag românii norocul. Cele mai multe sunt chinezeşti şi turceşti

Ochiul rău turcesc protejează nu doar oamenii care îl poartă, ci şi casa ori maşina FOTO Reuters

Broasca-ţestoasă chinezească, brăţările Shamballa şi ochiul rău turcesc sunt talismane purtate de mulţi români, deşi ele aparţin altor culturi.

Românii cred în superstiţii mai mult decât în ştiinţă, arăta un sondaj realizat de Facultatea de Sociologie de la Universitatea din Bucureşti. Deochiul este cea mai răspândită dintre ele, deopotrivă în mediul rural şi urban, iar 51% din români cred că hainele de culoare roşie îi protejează de deochi, potrivit cercetării numite „Populaţia şi Ştiinţa“. Era firesc, în aceste condiţii, ca talismanele şi amuletele să se bucure de popularitate printre români.

De unde nevoia de a purta aceste obiecte aducătoare de noroc şi cu virtuţi magice? Psihologul Bogdana Bursuc explică: „Are legătură cu frica, îngrijorările şi cu nevoia de a ne asigura că totul va fi bine. În lipsa unor certitudini reale, oamenii fabrică diverse metode pentru a se linişti şi a se simţi asiguraţi, iar talismanele sunt o astfel de metodă“.

Împrumutate fără discernământ

Românii poartă la gât sau la mână obiecte aducătoare de noroc împrumutate din alte culturi, de-a valma. Le vedem pe toate pe tarabe: medalioane cu ochiul rău turcesc ori cu simbolul chinezesc Yin şi Yang, brăţări tibetane Shamballa şi obiecte decorative cum sunt pisica norocoasă japoneză ori broaştele ţestoase – şi acestea chinezeşti. Unele protejează de deochi, de boli, de ghinioane în general şi poartă numele de amulete, iar altele aduc purtătorului şi unele efecte benefice (energizează, cresc fertilitatea sau atrag norocul la bani şi în dragoste) şi se numesc talismane.

„Pentru omul modern, semnificaţiile amuletelor şi talismanelor nu mai sunt clare. Ele sunt ori simple podoabe pe care le poartă pentru că sunt la modă, ori obiecte norocoase pe care le împrumută de peste tot, fără discernământ. În trecut, talismanul personaliza individul şi nu se făcea oricum, dar astăzi, el a devenit obiect comercial, produs la kilogram“, crede cercetătorul etnolog Doina Işfănoni, de la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“. În opinia specialistului, se fac multe confuzii cu privire la originea şi semnificaţiile talismanelor. „A purta podoabe ca amulete implică o cultură. Dacă vrem să apelăm la asemenea obiecte, ar fi bine să ştim măcar ce semnificaţie au. Puse de-a valma, unele chiar se anulează“, mai spune etnologul Doina Işfănoni.

Care sunt amuletele româneşti

În ţara noastră nu există o diversitate prea mare de amulete şi talismane, însă avem câteva obiecte norocoase autentic româneşti. Cel mai cunoscut dintre ele este mărţişorul. „El este un talisman, pentru că te apără de rele, dar te înzestrează şi cu anumite calităţi. El conferă energie şi vitalitate, proprietăţi care se datorează firului roşu. El este un stimulent pentru organism“, explică etnologul.

Talismane purtate în trecut de români sunt pietrele de leac (pietre de râu cu diverse forme) care protejau mai ales copiii de boli şi de privirile duşmănoase, brăţările de argint sub formă de şarpe (din Oltenia) pentru fecunditate şi lanţurile cu chei şi inele, tot pentru fecunditate.

Nu sunt agreate de Biserică

Purtarea unor obiecte înzestrate cu puteri supranaturale, ca şi a celor care aparţin altor religii nu sunt acceptate de Biserica Ortodoxă. „Aceasta este vechea luptă dintre religie şi magie. Credinţa nu are nicio legătură cu şamanismul. Unui creştin ar trebui să-i fie suficient să poarte semnele credinţei sale. Dacă apelează la altfel de obiecte, înseamnă că are o credinţă slabă“, spune teologul Radu Preda.

Cruciuliţa şi celelalte obiecte cu semnificaţii religioase purtate de creştini nu sunt nici amulete, nici
talismane, mai precizează teologul. Ele sunt obiecte care dovedesc credinţa. Mărţişoarele, deşi precreştine, sunt acceptate de Biserică, pentru că în zilele noastre nu mai sunt investite cu semnificaţii exagerate, ci marchează mai degrabă succesiunea anotimpurilor şi nimic mai mult. 

Unui creştin ar trebui să-i fie suficient să poarte semnele credinţei sale. Dacă apelează la altfel de obiecte, înseamnă că are o credinţă slabă. Radu Preda Teolog