Cu fundu-n sus, să ne rugăm

A fost sărbătoare mare şi păcătoşii din toată ţara şi-au dat cu palma peste frunte: aoleo, mă, stai aşa, că noi suntem creştini, era cât p-aci să uităm! Românaşii confundă credinţa cu superstiţia, aşa că nu ne-am mirat prea tare când i-am văzut călcându-se în picioare pe la cele mai bogate mânăstiri ale patriei, în ziua Adormirii Maicii Domnului.

Cameramanii n-aveau nicio mână liberă ca să se închine şi ei, dacă tot i-au trimis şefii să filmeze prin biserici. În schimb, au transmis către posturile-mamă imagini de neuitat. Undeva în Cluj, foarte multe femei smerite au venit la mânăstire în pantaloni deosebit de scurţi şi deosebit de roşii. Pe vremea mea, nu era voie să intri într-un lăcaş de cult cu izmene indecente, dar cutia milei n-are prejudecăţi. Dacă strecori bancnota prin crăpătura special amenajată, poţi să pupi icoana şi-n costum de baie, n-o să te afurisească nimeni.

În ultimii ani, a înflorit moda ca pelerinii să meargă în patru labe pe lângă biserici, ca să le ierte Dumnezeu toate porcăriile pe care le-au făcut de la Sfânta Maria de anul trecut încoace. Cu această ocazie emoţionantă, am văzut cum doamnele în nădragi scurţi au stat cu fundu-n sus pe lângă zidul plin de sfinţi. Fesele înghesuite în satin sclipicios au tremurat cu evlavie sub camerele de filmat şi lângă basmalele femeilor care mai aveau o urmă de bun simţ şi-au venit echipate regulamentar.

Am sunat-o pe o amică pe 15 august seara, ştiam că se dusese, tot aşa, la o mânăstire din seria celor care au în dotare icoane făcătoare de minuni. Ea n-avea nevoie de nicio minune, adică voia să câştige la loto şi să intre fiu-său la liceu peste doi ani, chestii de-astea. În fine, am întrebat-o mecanic ce face şi mi-a răspuns cu pioşenie: ”Mă dau cu cremă pe coate, că m-am târât prin pietrişul ăla oribil de la mânăstire, nu ştiu de ce nu toarnă şi ei asfalt, ceva. M-am înghiontit cu toţi dobitocii p-acolo, a fost naşpa. Dar mă rog, bine că m-am dus, că e zi sfântă, na...”.

Nişte vecini cu care m-am înghesuit în lift înjurau că nu i-au lăsat jandarmii să facă grătar lângă o mânăstire din Ilfov, aşa că s-au întors acasă şi, în semn de răzbunare, au deschis un război sfânt: urmau să-şi pârlească toţi cârnaţii în balconul propriu, deşi e interzis. Am coborât la etajul meu, cu mutra-n jos, ca să nu-i enervez suplimentar. Când tocmai le uram la revedere şi-o uşă-n nas, m-au oprit: ”Doamna vecină, avem şi noi o rugăminte. Dacă auziţi pe cineva doritor, noi am cumpărat o sută de iconiţe sfinţite de la biserică şi le vindem creştinilor cu un preţ bun, nu ne-am pus profit prea mare. Dacă auziţi pe cineva, noi stăm la apartamentu’ 76”.