Cristos prin timp şi spaţiu

Gazele arse ţâşneau cu o forţă imensă prin cele două duze, izbindu-se de aerul din atmosferă. Doar că atmosfera era mai mare şi nu se lăsa împinsă, drept care gazele se arcuiau şi îmi catapultau rucsacul în care se afla motorul, fixat bine pe spatele meu, spre cer. Acţiune şi reacţiune. Imensitatea albastră mă fascina.

Mă înălţam perfect vertical, redusesem viteza ca la o plimbare cu cabrioletul pentru a savura imaginile cu miile de cumuluşi albi şi pufoşi care păşteau raze de soare. Numai că aerul mă împingea acum şi din lateral, nu numai de jos. Nu, nu era vânt, nu, aerul din atmosferă se ţine însă scai de pământ, e lipicios foc. Drept care, chiar dacă mă înălţăm, rămăsesem exact deasupra locului din care plecasem.

Mai sus, sus de tot, unde nu mai este aer, lucrurile s-ar fi schimbat, după impulsul meu vertical aş fi văzut pământul învârtindu-se sub mine, cu nouă sute de kilometri la oră pe paralela de pe care luasem startul, îndepărtându-mă de valul care duce lumină dinspre China spre California. Dar ce, eu nu ştiu să reacţionez? Având destulă înălţime schimbai direcţia pe orizontală şi o luai contra valului, proptindu-mă puţin cu jetul de gaze în atmosferă din spate. Ar fi trebuit să se întunece şi mai repede decât atunci când stăteam în aer deasupra punctului de lansare, dar cerul se deschidea din ce în ce mai mult, până când lumina ajunse strălucitoare, orbitoare.

Cuprins de o emoţie indescriptibilă, descoperii brusc în acea strălucire un chip seren, de o imensă bunătate, care se întindea pe tot cerul. Aproape imperceptibil, apărea şi dispărea, până când am înţeles că radiaţia lui avea legătură cu intensitatea emoţiei mele. Îmi arătă cu o mişcare abia sesizabilă a ochilor pământul de sub mine.

În acea strălucire a cerului un chip seren, emanând o imensă bunătate, se desfăşura pe tot spaţiul, apărând şi dispărând în funcţie de intensitatea emoţiei mele.

O adunătură imensă de table pestriţe lângă un Babilon de beton, plat, dar plin de tentacule: hipermarketuri, megamarketuri, giga… tera… aşa a ajuns Terra. În mijlocul Babilonului se înălţau turlele unei biserici.

În toate hipermegagigaterahalele se găseau cam aceleaşi lucruri: iaurt colorat, chiloţi din două şireturi, unul orizontal şi unul vertical, televizoare extraplate şi curbate, ouă imense de ciocolată, pentru Paşti, topite şi returnate din Moş Crăciunii care mai erau în rafturi cu o săptămână înainte, laptopuri de la micro la giga, tancuri şi mitraliere de jucărie – în mărime aproape de nejucărie, ananas, banane, mango, papaya.

Domitian, o progenitură grăsulie, cu ţesuturile mustind de sucuri colorate la modă, îşi târşâia mergătorii plini de neon printre rafturi. În urma lui se opintea o mămică uscată, vopsită, fardată, surescitată şi depăşită de volumul şi greutatea ofrandelor de Sfintele Sărbători din căruţul de sârmă, pentru odoraş.

- Ţi-am zis că vreau laptopul ăla giga!
- Iubiţel, dar ai unul la fel acasă!
- Ce, eşti proastă, ăla cu softuri vechi de o lună, să râdă colegii de mine?
- Vedeţi ce deştept e frumosul mamii, o să ajungă manager de concern IT pe Colentina, în blocul OD 14, ca taică-su, îi sugera uscata vopsită din ochi unei trecătoare consternate.

În zona centrală a Babilonului, acolo unde se intersectau imensele culoare din toate direcţiile, trona biserica, ale cărei turle ieşeau prin acoperişul platului hipersupermarket.

- Da´ a ce miroase din shopul ăla?
- Nu e shop, mamă, e biserica, din care vine miros de tămâie.
- Vreau şi eu un borcan, da´vezi să fie mega!
- Nu, nu e Nutella puişor, nu se mănâncă!
- Atunci la ce dracu´e bună?
- Păi aşa, ca să spele păcatele, odrasla mamii.
- Aşa, ca la staţia de spălare cu perii colorate şi luminate, unde-şi bagă tata SUV-ul, mereu cu secretara blonduţă în dreapta, după ce-i bagă o sută lu´ăla cu salopetă neagră, ca să-l lase o juma´de oră sub perii? Vreau şi eu la spălat păcate.

Uscata surescitată luă toate lucrurile din căruţ, de frică să nu fie furate, şi se infiltră cu ele, chinuindu-se, prin uşa strâmtă a bisericii, urmată de odraslă, care era, oricum, prevăzătoare pe un asemenea teren necunoscut.

Un tinerel nebărbierit, cu sutană neagră şi potcap asemenea, ai cărui ochi vicleni trădau multă şmecherie, măsură scurt odrasla simandicoasă şi adipoasă, lălăind nazal:

- Hai să-ţi binecuvântez flăcăiaşul de Sfintele Paşti, fiica mea. La aşa oooo odraslă talentată (lălăise, de fapt, tare-n tată) face două sute.
- De lei? se impacientă mămica.
- Nu cucoană, ce dracu´, de euro, că nu jucăm popa prostu´!

În acel moment se auzi brusc un sunet adânc, din rărunchii pământului. Dispăru şi Babilonul, şi biserica, şi popa, şi odrasla cu mă-sa. Spaţiul, universul fu reformat în chipul care nu mai era seren, ci mânios. Prin ochii lui se vedea un templu…

Pe sub colonade şi prin firide mişunau negustori de obiecte de cult contrafăcute, de făină, ulei şi porumbei, dar mai ales traficanţi de valută. Chipul uriaş capătă trup şi se lăsă la dimensiunea bişniţarilor, admonestându-i aspru:

- Ce-aţi făcut din lăcaşul Domnului, bicisnicilor, un hipermarket în care speculaţi imboldurile şi instinctele oamenilor slabi de înger, care, duşi de toate lucrurile astea amăgitoare, colorate şi otrăvite uită pentru ce au venit de fapt aici?

Se porni să le răstoarne tarabele şi rafturile, lovind pe cei din stânga şi din dreapta, cu o frânghie groasă.

- Asta este Casa Tatălui Meu, deschisă tuturor oamenilor cu suflet curat şi cu bună credinţă, de oriunde ar veni ei, Casa în care fiinţa îşi luminează spiritul.

Rămăsesem suspendat în cer, privindu-L cu imensă admiraţie.

În următoarea secvenţă, care nu avea măsură de timp, poate va fi fost o clipă sau o veşnicie, chipul Lui părăsi corpul de acolo, de jos, din acea dimensiune măruntă, reproiectându-se pe întregul cer. Chipul sângera, pe frunte avea o coroană de spini, din el radia o durere imensă, dar rămăsese seren, seren ca eternitatea…

Avui pentru un moment impresia că din ochii lui scăpăraseră scurt două raze, care îmi activaseră propulsia. Frontul zorilor, desfăşurat peste glob, mă luă cu el luminând întinderi de nisip pe care ici şi colo zburau ca din cratere cărămizile caselor atinse de obuze, păduri care ardeau, lungi caravane pe roţi poticnindu-se pe drumuri, grupuri de refugiaţi, biserici mari, somptuoase, cătunuri uitate de lume, cu bordeie de chirpici.

Mă prăbuşeam într-un abis imens de spaţiu şi timp, dar nu îmi era frică. Rămăsei atârnat pe un fum de tămâie emanat din catedrala Arhiepiscopiei. Pe faleză, în faţa Cazinoului, se plimbau perechi ieşite de la slujba de Paşti, femei cu rochiţe subţiri, pastelate sau înflorate, bărbaţi cu cămăşi albe cu mâneca scurtă şi pantaloni cu dungă bine călcată. Nu tu bluziţă cu sfârcuri atârnând peste megadecolteu, nici pantalonaşi scurţi din care să debordeze fesele, nici blugi burlan, zdrenţuiţi sau jerpeliţi. Pe terasa de la Cazinou cânta în surdină Sile Dinicu, cu orchestra lui de Cafe Concert, lumea de la mese bea şpriţ rece, Murfatlar cu Borsec.

Pe o bancă de pe faleză şedeau nişte pubertarei care-şi lăsaseră părinţii la şpriţ. Unul avea o carte mare, cu foi groase, lucioase, ca de album de picturi. În carte erau într-adevăr picturi, dar nu flori de Tonitza, ci avioane, rachete, motoare cu opt cilindri, turboreactoare, multe secţionate, ca în cărţile de anatomie. Şi ce culori! Nu ar fi dat cartea asta pe nici o maşinărie monstruoasă colorată, de plastic sau metal, din lume. Pe nici un laptop cu inteligenţă artificială, ce, nu o avea pe a lui, naturală? Cartea i-o dăruise un turist străin pe plajă Trei Papuci, cu un an în urmă, probabil că nu i-ar mai fi încăput în valiza la întoarcere. Textul nu îl înţelegea, era într-o limbă necunoscută lui. Dar ce nevoie ar fi avut de text? Le povestea băieţilor, pe bancă, ce se întâmpla în turboreactorul pe care îl vedeau secţionat, străbătut de fluxuri colorate:

- Vedeţi aerul îngrămădindu-se în tubul de aspiraţie? Milioane de bobite albastre de oxigen, cu platoşe făcute din de cele verzi de azot, o armată la atac!
- Alla Turca, fredonă o fată mai răsărită.

Băieţii pufniră în râs.

- Şi în compresor ce execută?
- Păi Galopul Bandiţilor de Strauss tatăl, tropăie şi se învârt.
- Până se fac maioneză, lipiţi de pereţi! adăugă băiatul cu cartea. Parcă îmi auzeam propria voce, sau poate…?
- … dar mai apoi, în camera de ardere? Întrebă un băieţaş cârn şi pistruiat.
- Păi acolo, e ca la Rovine - spuse vocea mea - albaştrii lui Baiazid se fac roşii, de la săgeţile cu foc pe care le iau în cap de la vitejii lui Mircea!
- Şi verzii, întrebă un băiat cu ochelari rotunzi, foarte atent la acţiune.
- Verzii sunt ca nişte platoşe de fier, trec prin compresor şi prin foc presaţi, dar nevătămaţi.
- Chiar aşa, fără muzică?
- Cum fără, nu auziţi, ratatataaa… acolo începe simfonia a cincea de Beethoven, râse fata.
- Şi bobiţele de oxigen se umflau, şi de atâta presiune plezneau - zise vocea mea.
- Iar presiunea din resturile lor gazoase ajungea în turbină, iarăşi Johann Strauss, cu piruete invers decât în compresor? râse ochelaristul.
- Tot Strauss, dar fiul, cu Polka Furioso, pufni domnişoara.

Doamne, cât de omeneşte râdeau pubertareii de atâta socializare naturală, locală şi nevirtuală.

- Şi după turbină?, voi să ştie fata

Posesorul cărţii visa:

- Păi după ce lăsau ceva presiune în turbina care trebuia să învârtă compresorul, cealaltă o ejectau printr-o duză, cu putere, ca dintr-un cauciuc la care i-a sărit ventilul.
- Şi?
- Şi cum, şi? Uită-te acolo, pe mare, cum vrea băiatul ăla din barcă să arunce apa înapoi cu vâslele, dar apă, care e mult mai mare, nu se lasă aruncată, ci îl azvârle ea pe el înainte, cu barca lui cu tot.
- Păi şi dacă ar fi cu barca într-o cadă mare, acasă? întrebă nesigur unul mai răsărit, care stătea în picioare.
- Păi atunci l-ar certa maică-sa că a inundat baia, zvârlind ca prostul cu vâslele apa din cadă peste bord. Iar barca ar fi rămas pe loc.
- Deci aerul te împinge şi el cu motorul ăsta, pentru că e tot atât de mare precum marea, căzu pe gânduri pistruiatul.

Îmi erau aşa de dragi! Dar strânsei chingile la rucsacul meu turbomotorizat şi o luai peste mare, pe deasupra lui Sile Dinicu, care prinsese firul cu Strauss. Începu dansul.

La orizont, acolo unde Marea Neagră cu valuri blânde întâlnea cerul, doi ochi imenşi radiau spre pământ bucurie.

Cristos a înviat!