Cireşe-n sân

Până la 8 ani am locuit într-un bloc de nefamilişti de la periferia Braşovului. Mi-am însuşit termenul de „nefamilist” la fel ca terminaţia adresei la care se afla blocul: „bis”. Le repetam pe amândouă pe ca nişte adevăruri absolute, cu toate că termenul de „nefamilist” nu avea nicio reprezentare în capul meu, că-n blocul în care am copilărit trăiau mai multe familii decât nefamilii.

La etajul nostru, trei, eram aproape doar familii. Singurii care ieşeau din ritm erau tanti Gabi şi Piticul. Tanti Gabi îl creştea singură pe Silviu, un puşti cu faţă de bulldog agresiv şi care era învinuit pentru tot ce dispărea de pe holul comun, unde erau aliniate la centimetru dulapuri plini cu „de toate, pentru când o fi nevoie”. Pe lângă tanti Gabi, care nu intra in categoria „familiilor”, dar nici eticheta de mama singură n-o avea, mai era Piticul din stânga noastră. Oricât de mult m-aş chinui să-mi amintesc numele lui, nu pot, aşa că-l amintesc cu porecla pe care o foloseau vecinii. Tot ce-mi amintesc clar legat de el este faptul că-i plăcea să bea, iar atunci când dădea pe gât prea mult sticle de bere, faţa i se înroşea puternic şi era şi mai tăcut decât în mod normal, când abia scoteai două cuvinte de la el.

Pentru o vreme, Piticul a avut un coleg de cameră. Ah, da, blocul în care am copilărit până la 8 ani nu era un bloc de apartamente. Nici măcar unul de garsoniere. Era un bloc de camere, care aparţinea uzinei la care lucrau majoritatea bărbaţilor şi femeilor, uzină care veghea peste celor două blocuri de la adresa cu bis. Ca să-mi arate unde lucra tata, într-o zi mama m-a ridicat la geam şi mi-a zis: „Uite, vezi capul de mort desenat pe peretele ăla mare? Uită-te drept înainte!” Mi-am forţat ochii să vadă direcţia trasată în aer de mama şi am văzut capul de mort. De-atunci, ori de câte ori tata întârzia de la serviciu şi mama pleca la al ei, mă uitam la capul de mort şi ştiam că de-acolo trebuie să vină cel care va descuia uşa camerei în care eram încuiată. Camera nu era deloc mare şi-ţi punea imaginaţia la contribuţie, mai ales când în peisaj apăreau copiii şi părinţii doreau puţină intimitate. Aşa se face că fiecare găsea cele mai ingenioase modalităţi de-a face dintr-o cameră mare două mai mici. Vecina din „fundul holului”, care avea părul atât de lung, că-i ajungea până la genunchi, avea ca linie de demarcaţie între camere o perdea din satin roşu.

Colegul de cameră al Piticului era un lungan palid, c-o claie de păr negru şi pantaloni lucioşi de fâş. Orice sertar cu amintiri din perioada aia deschid, lunganul mă priveşte cu aceeaşi faţă palidă. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, cel mai probabil a fost dat afară de la uzină şi l-a părăsit pe Pitic. După, Piticul a început să bea şi mai des şi s-a pocăit. Treaba amuzantă e că toţi vecinii de etaj îmi spuneau că e pocăit şi să nu acord prea mare importanţă cuvintelor lui, dar nimeni nu-mi explica ce înseamnă asta, aşa că ajunsesem să mă feresc de el, să nu cumva să iau „pocăială”. Mult timp am crezut că Piticul e bolnav, mai ales că-l vedeam tot mai des afectat serios de consumul berii fără măsură. Din câte-mi amintesc, Piticul şi-a găsit sfârşitul în faţa trenului. Da, l-a călcat trenul. Ameninţarea trenului a fost o constantă în copilăria mea de până la 8 ani. În apropierea blocului, treceau vreo 5 linii de tren şi-n fiecare dimineaţă trebuia să traversez calea ferată în drum spre şcoală. Îmi era teribil de frică de faptul că liniile se vor înmuia ca plastilina şi-mi vor prinde picioarele, iar eu nu mă voi putea feri de trenul care ar veni urlând spre mine.

În fine, tanti Gabi, Piticul şi, pentru o vreme, lunganul fără nume, erau singurii nefamilişti de la etajul trei al blocului de la 109 bis. În rest, eram doar „familii”.  Chiar unele tradiţionale, cu pumni şi picioare împărţite din iubire. Şi cea mai multă iubire o primea Ana.

Ana avea o poreclă tare urâtă: „Ana nespălata”. Nimeni nu folosea porecla asta de faţă cu ea, dar în discuţiile matinale purtate pe balconul comun, vecinele vorbeau de ea doar ca fiind „Ana nespălata” sau „Ana cheala”, din cauza părului ei rar. Din păcate, Ana chiar mirosea. A transpiraţie acră şi a ceapă prăjită. De la Ana am învăţat ce înseamnă mirosul de transpiraţie şi cât de mult persistă el vara, în tufişul negru de la subsuoară.

Ana era o mamă tânără. Prea tânără. Urla la fiica ei de-o auzea tot blocul, nu doar etajul nostru. Ana era şi foarte înaltă, n-avea foarte mulţi dinţi în gură, iar puţinul păr blond pe care-l avea era mereu lipit de cap şi strălucea din cauza grăsimii. Vara, Ana purta maiouri cu tăieturi drepte, care-i picau pe corpul slab şi colţuros ca o pungă peste o piatră. Maiourile Anei erau mereu pătate la subsuoară, dar pe ea n-o deranja. Nici măcar atunci când, de la înălţimea ei, se apleca să-şi ridice copila care se zvârcolea precum un gândac întors în picioarele-n sus, Ana nu părea să fie conştientă de mirosul pe care-l emana.

Pe lângă Ana, noi o aveam în dreapta pe tanti Gabi, în stânga pe Piticul pocăit, şi-n faţă era fina. Fină pe bună dreptate, că ai mei i-au fost naşi de cununie. Din ziua cununiei îmi amintesc că m-au pus să car o lumânare albă, împodobită cu flori artificiale, şi mare cât mine. În momentul în care ne-au cerut să facem poze, singura mea şansă de a ţine lumânarea dreaptă a fost s-o fixez între picioare şi s-o ţin strâns cu ambele mâini. Direct în faţă. Asta l-a supărat foarte tare pe fotograful de la starea civilă, care a început să urle la mama să-mi ia lumânarea din ochi. Mama nu l-a băgat în seama şi tot ce a făcut a fost să-mi aplece lumânarea într-o parte, să mi se vadă faţa. Aşa am şi ieşit în poză: un ghemotoc albastru, sprijinit de-o lumânare albă. Era iarnă la cununie şi mama mă îmbrăcase într-o salopetă de ski. Da, am fost la o cununie civilă îmbrăcată în salopetă albastră de ski şi c-o căciulă roz cu frunze verzi, căciulă croşetată de mamaia din partea tatălui. Am dat peste căciulă când aveam vreo 16 ani şi am încercat-o. Nu-mi mai venea. Îmi era prea mare.

Lângă tanti Gabi, faţă-n faţă cu uşa de la intrare, stătea Ana cu familia ei, iar în faţa camerei lui tanti Gabi stăteau tanti Liliana, Luciana şi nea Petre. Luciana era prietena mea cea mai bună şi cea pe care o urmăream cum îşi pieptăna părul în oglinda agăţată în camera ce ţinea loc de bucătărie. Luciana era c-un an mai mare decât mine şi la petrecerile de ziua ei mâncam cel mai bun tort diplomat. Tot la una din petrecerile ei am văzut pentru prima oară un pachet de cafea vidată: „Dar ce-i acolo, o piatră?”, am întrebat-o pe tanti Liliana. Nu mai văzusem aşa ceva până atunci, cafea tare ca piatra. Singura cafea pe care o ştiam era cea vărsată, cumpărată de la alimentara vagon aflată de cealaltă parte a liniilor de cale ferată. Chiar la intrare, era o vitrină cu prăjituri şi râşniţa de cafea: „100 de grame de cafea ş-un rulou cu frişcă”, cerea mama aproape de fiecare dată când mergeam să cumpere cafea. Şi-n timp ce alimentara se umplea de mirosul cafelei proaspăt râşnită, vânzătoarea cu şorţ roşu îmi împacheta în hârtie ruloul cu frişcă. Acasă, când desfăceam hârtia, întâi lingeam frişca lipită de ea. Cele câteva grame de frişcă de pe hârtie erau mai bune decât toată prăjitura.

Cum eu şi Luciana eram mereu împreună, şi mamele noastre petreceau mult timp împreună. De fapt, într-un bloc de nefamilişti, toată lumea petrecea mult timp cu toată lumea. Coincidenţă a făcut însă ca şi mama să fie tot Liliana, aşa că pentru a nu ne încurca între Liliane, mama era cunoscută drept tanti Lili şi mama Lucianei drept tanti Liliana. Cu Luciana ieşeam la joacă. Făceam împreună leagăne din sfoară de plastic pe ţevile groase din spatele blocului, ne întindeam pătura pe iarbă şi ne jucam acolo cu păpuşile şi împărţeam gogoşi şi seminţe rămase de la „tura de duminică”. Odată la câteva duminici, tanti Liliana prăjea seminţele de floarea soarelui cumpărate sâmbata din piaţă. Mirosul de seminţe prăjite pătrundea în pereţii blocului atât de tare, că-ţi era poftă o săptămână-ntreagă de seminţe. Tot cu Luciana petreceam ore-ntregi şi-n faţa unei porţi.

Poarta ascundea o comoară la care visam cu toţii, toţi copiii din cele două blocuri de nefamilişti de la 109 şi 109 bis, dar şi cei de la barăcile improvizate din jur. În spatele porţii, erau clădirile administrative ale uzinei, dar nu asta era important pentru noi. Importanţi erau cireşii înalţi care se aflau la colţul bordurii din faţa clădirii de birouri. Doi cireşi. De cum ştiam că e timpul ca cireşele să se coacă, începeam să ne petrecem tot mai mult timp în faţa porţilor închise. Problema cea mare era că cei care se aflau în spatele lor, pe care la 7 ani mi-i imaginam ca pe nişte graşi care abia respiră, culegeau cireşele pentru copiii lor. Dacă mai rămâneau după ce terminau ei, ne deschideau şi nouă poarta şi ne lăsau să ne facem de cap. Cum se deschideau porţile, cu toţii alergam spre cei doi cireşi şi-n câteva secunde eram în vârful copacilor, că doar acolo mai erau cireşe. Nimeni nu stătea să mănânce cireşele în copac, dar nici nu aveam la noi pungi în care să le punem. Asta şi pentru că n-aveam nevoie, căci fiecare purta o bluză sau un tricou. Băgam tricoul în pantaloni şi începeam să culegem cireşele, pe care le lăsam să cadă în sân. În scurt timp ne creştea o burtă gâlmoasă, uneori pătată cu roşu dacă cireşele se striveau între ele. Când nu mai era nimic de luat, ne ţineam de burtă şi plecam la „scară”. Scările erau chiar nişte scări, care duceau la o uşă cu grilaj pe care n-am văzut-o niciodată deschisă, aşa că era un loc bun să ne umflăm cu cireşe. Nu-şi bătea nimeni capul să le spele. Pur şi simplu băgam mâna-n sân, luam un pumn cu cireşe şi mâncam. Când mai apărea câte un copil care n-a fost la cules, se ducea o luptă grea între egoiştii din noi şi prietenul pofticios rămas pe lângă: „dă, bă, şi mie nişte cireşe”. În cele din urmă cedam şi băgam mână-n sân, de unde scoteam un pumn cu cireşe. Nici cel care le primea nu le spăla.