Ceferistu’ şi bondarul

Spune unu-n tren – să-i zicem Vasile – în Interregio ăla, fostu’ personal, vagonul opt, compartimentul trei, urcare pe la uşa din stînga, e mai aproape, că „ţara te vrea prost”. De’, persoană în etate, a prins multe la viaţa lui, a văzut multe.

E de ajuns să te uiţi la el, pantaloni demodaţi, dar curaţi şi la dungă, bocancii de ceferist, bine lustruiţi, poate are pe cineva în familie sau prin bloc pe-acolo, i-o fi luat la mîna a doua, şi-ţi dai seama că e profund. În cuier, un pardesiu iar alături, o pălărie. Total un om serios. Şi e în firea lucrurilor ca toţi să fie de acord, măcar din politeţe, par mai tineri şi oricum ei n-au văzut atîtea. Pe alocuri, uşor complexaţi, îl completează rar şi cu timiditate sinceră. Acum de exemplu, cineva de la geam, dă grav din cap şi completează cum că „Ţările...” Adică ţările te vrea prost. O doamnă bine, cu manichiura corectă, probabil n-a muncit niciodată din greu, desigur personal TESA pe la întreprinderile trecutei orînduiri, dezvoltă ştiinţific problema, adăugînd că „da, iar două dintre pîrghii sînt mass-media cu pseudovalorile şi idolii ei de mucava, dar, mai ales, învăţămîntul pe bu-tuci”, silabiseşte pronunţînd atît de corect şi convingător, încît ceilalţi trei călători văd deja în faţa ochilor un butuc. Diametru mărişor, probabil să fi avut vreo două sute de ani şi garantat că l-au tăiat ăia, hingherii pădurilor, sau cum le-o mai fi spunînd; dacă n-or fi chiar cei de la Schweighofer; dar asta aproape sigur şi de la filmu’ de-aseară în care Sergiu Nicolaescu era gîde şi îi tăia capul lui Colea Răutu care avea nişte şalvari verzi. Discuţia continuă cu argumente din toate punctele cardinale ale compartimentului; Vasile e nevoit să-şi recunoască o mai veche afecţiune care îl obligă să stea mai mult în picioare şi e cu spatele la geam, adică spre est, şi cu fundul pe măsuţa aia mică de sub el. Concluzia e clară şi susţinută în gînd de toţi: „fără carte nu reuşeşti în viaţă, eşti un nimeni, mori de foame”.

Vine naşu’, Vasile se dovedeşte că n-a fost ceferist, întinde oarecum discret o hîrtie şomăiogită de cinci lei, gest repetat de toţi ceilalţi cu mici variaţiuni legate de calitatea bancnotei ori a felului cu care au oferit-o. Se pare că s-au pus de acord dinainte pentru asta, „piaţa nu trebuie stricată”, şi aveau dreptate, Isărescu i-ar fi felicitat. Se dovedeşte că aşa a şi fost, povestitorul probabil că a aţipit puţin de la căldura din compartiment ori de la vodca aia pe care a dat-o pe gît discret, pe hol, cînd a mers la veceu; sau poate că au discutat despre asta cînd el a urmărit cîteva minute, total detaşat şi pe de-a-ntregul satisfăcut, linia piciorului duduiei. Cu tot cu vipuşca dresurilor negre, de la Pompeea. Doamnă care s-a demonstrat că nu a fost personal auxiliar la o întreprindere socialistă fruntaşă pe ramură, ci chiar o învăţătoare cu zeci de promoţii pe care le-a învăţat cum să scrie, să citească, să numere; ce mai, i-a făcut oameni. Tot ea le-a spus cînd „naşul” a trecut prima dată, în recunoaştere pe-acolo, că i-a fost elev, a rămas repetent într-a treia şi-a patra, după aia s-a lăsat. N-a recunoscut-o. Şi că a terminat zece clase la seral, tîrziu, după revoluţie. Atunci i-au stabilit, de comun acord şi prin vot deschis şi universal, „onorariul”.

Au coborît toţi la Ploieşti şi au făcut, chiar la uşa vagonului, schimb de telefoane. Vasile, care de fapt era Sergiu, cum era scris pe cartea de vizită făcută pe degeaba, la librăria din colţ, de o tanti binevoitoare pe o coală subţire de xerox, fost universitar la Petrol şi gaze, s-a îndepărtat încet, mormăind mai mult pentru sine că „fără carte nu reuşeşti în viaţă, eşti un nimeni, mori de foame”, iar naşu’, coborît şi el pe peron, înainte de a aprinde un Kent, şi-a numărat cu discreţie şpaga, a aşezat-o cu grijă în buzunarul de la spate al pantalonilor de serviciu, a închis cu grijă nasturele şi a făcut discret cu ochiul, Merge, mă!...

De altfel, este lucru ştiut că din punct de vedere al aerodinamicităţii, nici bondarul nu ar trebui să poată să zboare. Doar că el nu ştie asta şi îşi vede de treabă.

Cezar Pârlog este autorul volumului de proză scurtă „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, apărut la Editura Tracus Arte în anul 2014, care a obţinut Premiul Naţional „Vasile Voiculescu” la secţiunea proză, ediţia XXVI, 2015 şi al volumului „Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, în curs de apariţie la aceeaşi editură.