Ceea ce vezi nu-i adevărat. Etichete pe oameni

FOTO Shutterstock

E foarte simplu să spui că o persoană e o bubiţă a societăţii, judecând-o după prima impresie. Dacă am fi evaluaţi după felul în care apărem în lume, am fi cu toţii nişte aberaţii biologice.

Cristina a venit la un Revelion cu Dinu, noul ei iubit. Probabil că bietul de el n-a avut bani de tricou cu mâneci, aşa că-şi luase unul fără. Pe braţele-i de marmură ondulată, am văzut cu toţii zece mii de caricaturi... mă rog, desene. Era tatuat din unghii până-n tiroidă. N-am văzut atâtea liniuţe albastre de când am desfăcut harta cu afluenţii Dunării. Ne-am dat toţi coate până ne-am învineţit plexul, omul arăta ca un şarpe cu clopoţei. Chiar mă întrebam cum arată cazierul lui, când am aflat crudul adevăr: era chirurg rezident la unul dintre cele mai fiţoase spitale din Bucureşti, tânăra speranţă a unor profesori doctori care se pregăteau să lase transplanturile pe mâini bune. Era un geniu mâzgălit, tuns ca un recidivist, purta inele ca de proxenet, în realitate un tip al cărui IQ întrecea orice olimpic chinez la matematică.

Pastila, bat-o mila

Aşa am realizat că avem obiceiul să categorisim oamenii prea uşor. Să-i băgăm pe toţi într-o traistă şi să-i etichetăm. Aparenţele sunt cele mai parşive imagini, ele pot fărămiţa o fiinţă sau, dimpotrivă, pot face un lup să pară iedul cel mic şi deştept al caprei.

Ionela ne-a ameninţat, într-o zi, că ni-l prezintă pe iubitul ei, Cătălin. S-a ţinut de cuvânt. Cioc-cioc la uşă, am deschis, era ea alături de domnul vieţii ei. Un lord, ce mai. Încrăvăţit tot, ne-a pupat mâinile până ni le-a macerat. Am zis: în sfârşit şi-a găsit şi ea un tip care ştie că un şniţel se hărtăneşte cu furculiţa în mâna stângă şi cuţitul în mâna dreaptă. Unul care părea că citise Codul bunelor maniere, adică, de exemplu, nu-şi acoperea toată gura cu palma, când băga scobitoarea, ca şi cum avea colţi de pitbull şi asta trebuia să rămână un secret de stat.

O săptămână mai târziu, contele Cătălin s-a culcat cu alta – accidental, zice el, ca şi cum s-ar fi întâlnit cu amantă-sa la un semafor din Drumul Taberei şi acolo s-ar fi dezlănţuit destinul nemilos. Ionela lui oficială a luat o doză dolofană de Diazepam – a luat-o în sensul că a cumpărat-o, fiindcă n-a avut curaj s-o şi înghită. Până atunci, puteam să ne punem capul sub ghilotină că acest Cătălin era un om de onoare. Că n-ar fi trădat-o pe Ionela nici pentru Lady Gaga şi că ar fi luat-o de nevastă şi dacă avea sifilis. Neeee, greşit. Era o simplă jigodie îmbrăcată în Armani.

Aveam o colegă de facultate care purta burka, acel batic musulman. Arăta ca Batman, ce să vă spun... Era o fată din Orient, pe care o credeam frumoasă (atât cât vedeam) şi proastă (atât cât intuiam), deoarece se supunea unor norme religioase prea stricte – după părerea noastră şi-a altor specialişti. În scurt timp, aveam să aflăm că, deşi era islamistă convinsă, a cerut azil politic în România (hai, gata, nu mai râdeţi). Şi că a scuipat pe maşina ataşatului cultural al ţării ei, în semn de protest. Până atunci, am considerat-o o fraieră de nevastă a unui Suleyman nătărău, procopsit cu un harem mai mic. Ulterior, am aflat că era celibatară, un geniu al filologiei, vorbea cinci limbi groaznic de străine şi milita pentru democraţie şi drepturile femeii. Allahu-akbar!

Nici pâine fără muncă, nici muncă fără câine

Mario era obsedat de modă. În buletin îl chema Marin, dar probabil anumite frustrări l-au determinat să-şi trântească pe frunte un prenume fals. Se pricepea atât de bine să ne aleagă câte-un şpilhozen de prin magazine, încât noi, colegele lui, am fost sigure că e gay. Când era bine dispus, ne farda pe toate, ne pensa, ne spunea că avem sutiene proaste şi ne căra la mall, să ne aleagă pantofi, spunea că eram încălţate ca nişte antilope retardate. Aveam atâta încredere în homosexualitatea lui, încât îl trimiteam să ne cumpere tampoane, ştia mai bine decât noi de ce aripioare avem nevoie. Apoi am aflat, cu durere în suflet şi spaimă, că era însurat fedeleş, avea şi trei copii. Iar într-o seară, când am mers cu firma la un team-building, l-am văzut cum făcea amor nebun cu una, sub clar de, ca să zic aşa, lună. Amanta-i focoasă era o colegă care iniţial părea o clonă a Maicii Teresa. Dar am stabilit că aproape nimic nu e ceea ce pare a fi.

Vali avea o maşină foarte lată şi un Doberman foarte ciolănos. Normal, tot cartierul a parafrazat o reclamă celebră şi a spus că Vali o are mică şi caută să contrabalanseze situaţia. N-a fost şi părerea câtorva femei din viaţa lui, care au depus mărturie pe Facebook şi pe Twitter. Ele au jurat (pe ceva, nu mai ştiu pe ce) că Vali e cel mai dotat mascul din palmaresul lor.

Bogdan era chel şi cu ochelari, deci toate excitatele din jurul lui au presupus că era doctor, normal. La o săptămână după ce am încercat, pe rând, să ne mărităm cu el, am aflat că era urmărit de poliţie, deşi spărsese numai un număr modest de unşpe apartamente din Balta Albă. Nu-mi venea să cred, avea o mutră de medaliat cu aur la olimpiada internaţională de fizică, iar el fura ghiuluri şi televizoare. 

Am avut un iubit pe care l-am crezut a fi călugăr lama, vă spun sincer. Ras în cap şi cu stomac croit pe rădăcinoase, am presupus că e un ascet filosof. Realitatea crudă a făcut ca el să mi se arate în toată splendoarea. Era un ticălos care se culca relaxat cu tot ce avea tensiunea arterială peste opt. Câteodată, o freză de nepalez nu face decât să te inducă în eroare.

Nana era prietena noastră bună. Dar buuună. Sânii ei ieşeau din carapacea sutienului, buzele ei arătau ca nişte fleici de viţel, hainele ei arătau ca ţoalele în care tati nu-ţi dă voie să ieşi în oraş (din seria ”unde dracu te duci îmbrăcată aşa?”). Părea o paţachină. Dar ea ştia să se facă plăcută, bărbaţii aveau erecţie atunci când o auzeau vorbind despre ecuaţiile lui Maxwell, implicit despre teoria macroscopică a câmpului electromagnetic.

Am avut în facultate un coleg de grupă din Coreea de Nord, îl chema Gippeum şi cică asta la ei însemna ”veselie”. După mutra lui, mă îndoiesc că a fost un prenume ales cu cap, dar nu era treaba mea să judec nişte părinţi bătuciţi de o dictatură celebră. Asta se petrecea înainte să cadă Ceauşescu. La Revoluţie, eram prin anul trei la Universitate, iar ambasada vigilentă a decis să-l retragă de la studii şi să-l care de ceafă în ţara lor mirifică. Până atunci, îl consideram cu toţii un securist care informa guvernul nord-coreean asupra racilelor sistemului european. După ce-a crăpat Ceauşescu, Gippecuţă ăsta s-a agăţat de gâtul nostru, sub genericul ”Help!”. I-am zis cu toată dragostea: ce vrei, frate, du-te naibii, ne-ai turnat în draci şi acum vrei azil politic? El a spus că nu ţinteşte atât de sus, că vrea doar o gură de canal unde să se adăpostească, să nu care cumva să-l găsească ai lui şi să-l ducă înapoi la Phenian. Într-un final, după ce purtase ani de zile o insignă cu Kim Ir Sen (sau unul dintr-ăştia), s-a dovedit a fi un simpatic disident. S-a ascuns într-o garsonieră din Berceni. Şi azi mă gândesc cu nostalgie şi regret la câţi bani puteam să încasez de la ambasada Chinei (care ţine în marsupiu ambasada Coreei de Nord, ştiţi), dacă îl predam diplomaţilor lui, care puseseră o recompensă grasă pe căpăţâna-i ciufulită. Dar aşa sunt eu, drăguţă şi fraieră în materie de afaceri rapide.    

Slăbănog, grăsănog

Anca era grasă ca o focă depresivă, care mânca peşte oceanic pe fond nervos. Toată lumea o credea nesimţită, pentru că slăbănogii care bagă-n ei şi nu se îngraşă au senzaţia că bufleii sunt nişte greşeli genetice, nişte rebuturi sociale. Deştepţii din jurul ei credeau că e o lacomă care, între tortul Doboş şi amorul franţuzesc, a ales deliciul cu mai multe calorii. Greşit. Anca avea probleme mari cu tiroida, se îngrăşa şi când se uita la Kanal D. Dacă mai bea şi un ceiuţ, arăta ca un pui de morsă. Lumetul îşi bătea joc de ea, iar eu ştiam că nu e vina ei, era un ghinion fiziologic, atât.

E foarte uşor să râzi de fiinţe care au avut alt destin decât al tău. Să faci mişto de oameni care transpiră mult, care fac pipi des, care au burta mai rotundă decât a ta. Anca mânca exact ceea ce mâncăm şi noi, doar că, spre deosebire de a noastră, pizza pe care o comanda ea ajungea pe propriile fese, atâta tot. Metabolismul are umor, s-a înţeles cu Dumnezeu să ne facă viaţa minunată.

Dorin era un tip despre care ai fi putut jura că avea nota zece la fizică şi nota trei la sport. Avea o căpăţână inteligent-cheală, haine de premiant, vestă de IT-ist tocilar şi nicio iubită. În anul întâi de facultate, s-a însurat cu una pe care o invidia şi Kim Kardashian atât de tare, încât gurile rele spun că fotomodela a vrut să-şi taie venele din cauza ei. Toţi cei care au pierdut pariurile plâng după bani până în ziua de azi. Dorin a fost mirele anului, adică a luat în căsătorie, de bunăvoie şi nesilit pe nimeni, pe bunăciunea promoţiei lui.  

Tot virgin îl credeam şi pe Flaviu, un adolescent pentru care vesta cu rombuleţe şi jocul cu atacatorii galaxici de pe Internet erau mai importante şi mai urgente decât sexul cu o domnişoară apetisantă. Ca să aflăm, la un moment dat, că lăsase gravide două fete în acelaşi timp, pentru orice eventualitate.

Nu pot să mă iert (prea uşor), am părăsit cândva un bărbat pentru că se îmbrăca bizar. Avea nişte tricouri pentru care şi Busu de la ProTV i-a zis „Prietene, ai o problemă, hai, că-ţi dau numărul psihologului meu!”.