„Am fost la un control la inimă. De câteva zile, tot am tensiunea ridicată şi m-a trimis medicul de la serviciu la un cardiolog.” Vecinul continuă să meşterească motorul, dar tu nu-l mai vezi. Tricoul roz îşi pierde culoarea şi devine ceaţă. Tot ce mai simţi acum sunt bubuiturile alarmante ale inimii tale. Le simţi în tâmple, în urechi, în degetele albite de forţa cu care strângi pervazul în palme. Întregul corp îţi vibrează în aşteptarea următoarelor cuvinte.

„Totul e bine! Nimic înfundat sau ceva de genul. Mi-a dat câteva pastile şi s-a dus acum taică-tu la farmacie să le ia.” Culoarea revine în ţesătura tricoului, dar şi-a pierdut din intensitate. N-o mai bagi în seamă. Şi parcă nici burta nu mai pare aşa mare, iar Loganul ăla îţi aminteşti că n-a mai fost pornit de peste jumătate de an. Vecinul umblă în fiecare zi la motor, dar doar pentru a avea un motiv să fie afară, lângă „gaşca” cu care bea bere sau vin de casă dintr-o sticlă de 5 litri.

„M-a trimis să fac mai multe investigaţii. Oricum, nici nu ştii cât am dat pe astea, că n-am mai aşteptat să prind un loc prin medicul de familie. Stăteam două luni să fac un EKG şi-o radiografie.” „Ai nevoie de bani?”, e tot ce poţi să-i răspunzi, iar vocea ta calmă nu trădează supraturarea emoţională din interior.

„Nu, că mai avem ceva...” Şi după-ţi vorbeşte de cum a renunţat la cafeaua simplă, pe care acum o bea doar cu lapte, şi de alte schimbări pe care le-a făcut în ultima săptămână. Perioadă în care voi aţi vorbit în fiecare zi şi tu i te-ai plâns ei de toate prostiile: „E prea cald aici, aşa m-am săturat.”; „Am făcut o infecţie la rinichi şi, efectiv, mă piş pe mine de durere. Aşa că lasă-mă cu toate astea.”; „Iar suni?” Îi vorbeşti răstit, că doar i-ai spus de nenumărate ori să nu te mai sune aşa des. Cum i-ai tot repetat să nu te mai întrebe de fiecare dată când vorbiţi dacă ai mâncat, că nu faci greva foamei. Sau să nu te mai întrebe ce mai e nou, că n-ai nimic nou de zis, nicio realizare măreaţă, iar asta te enervează la fel de tare ca întrebarea ei.

Tu vorbeşti răstit, expeditiv, dar ea ascultă. Fără să ridice tonul. Şi după afli că are „câteva” pastile de luat, că i-a crescut tensiunea mai mult decât ar fi normal pentru ea, şi că mai are „ceva” bani cu care ar trebui să se descurce pentru alte investigaţii. Brusc, migrena care s-a lipit de capul tău de câteva zile nu mai contează. Îi reduci cât poţi de mult sonorul şi-o arunci într-un colţ. Infecţia aia pentru care iei antibiotic e aproape trecută, iar căldura sufocantă din garsoniera fără aer condiţionat devine purificatoare pentru mintea chinuită de vină şi care ar fi în stare să creeze orice fel de scenariu pentru ca acele „câteva” pastile să dispară cât mai repede din sertarul cu medicamente.