Căţeluş cu părul creţ, nu eşti tu cam băgăreţ?

Oamenii care au în casa lor fiinţe nevorbitoare, în afară de muşte şi termite, nu-i prea înţeleg pe cei care n-au animale. Ceilalţi au aceeaşi simpatie pentru tabăra adversă, desigur.

De câte ori cad în vreun mall şi mă prăvălesc până-n pet-shop, observ ceva ce-mi dă de gândit - ca şi cum n-aş avea deja destule lucruri la care să mă gândesc până-mi plesneşte aorta. Animalele din magazin sunt (unu) obligatoriu puişori de ceva. Şi (doi) sunt foarte, foarte supărate. Ca să te apuce mila instantaneu şi să le cumperi, normal. Ăştia au mai multe exemplare în depozit, dar am ajuns la concluzia că le aduc în prăvălie numai pe cele triste, cu ochi milogi, pentru că iubitorul de necuvântătoare tinde să dea banii pe ceva ce-o să-l tăgârţeze în rai. Adică să salveze un suflet ciobit, să redea zâmbetul unui căţeluş care încă n-a avut şansa să roadă o cuvertură sau un pantof. 

Nişte papagali

Iubesc animalele, tocmai de-aia am să deschid o petiţie ca să fie interzisă comercializarea hamsterilor, de exemplu. Copiii vor hamsteri, doar că aceste dodoloaţe rozătoare sunt cam proaste, cam sensibile şi au uşoara tendinţă să crape cam repede. Iar stăpânaşii lor nu sunt din cale-afară de atenţi. S-a spovedit cineva pe Facebook odată că fiică-sa, o neobosită de doi anişori, a trântit capacul laptopului peste hamster, de zici că avea aparat de făcut sandvişuri. Când mă-sa şi ta-su au descarcerat animalul, nu s-a mai putut face nimic, arăta ca un mileu.

Am fost odată într-o vizită la o familie care avea ceea ce am crezut a fi o sută de papagali. Aveam să mă conving foarte curând că aveau doar doi, într-o colivie, dar cotcodăceau de zici că le smulgea cineva penele. Gazdele ne-au cerut permisiunea să elibereze lighioanele prin casă, nu de alta, dar nu ne înţelegeam între noi (de exemplu, când m-a întrebat doamna dacă vreau o limonadă rece, i-am răspuns că are dreptate, nici mie nu mi se pare normal să avem cea mai scumpă benzină din Europa).

Ciripitoarele au decolat din colivie şi-au început să survoleze căpăţânile noastre. În cele din urmă, s-au oprit – unde credeţi? – pe boturile gazdelor, care îi învăţaseră să ciugulească direct din gura lor, parcă erau pelicani. Evident, am consumat nişte fursecuri pe care în prealabil ţopăiseră papagalii, dar m-am menajat şi m-am minţit frumos: am pornit de la premisa că în colivie aveau covoraş dezinfectat cu spirt.

Peştele de la cap se îndoapă

M-a pus dracu să-i fac cadou cuiva un acvariu odată, pe vremuri, când a avut cununia civilă. Ştiam că-şi doreşte din suflet, mă rog. Am pus şi ceva peşti în el, că nu era să mă prezint acolo cu o ladă plină cu apă chioară şi buruieni. Cumpărasem peştii din piaţă, cu o săptămână înaintea nunţii, aşa m-a dus mintea atunci. Erau coloraţi şi foarte diferiţi, mi i-a dat ăla într-o pungă cu apă, iar eu i-am trântit în acvariu. Am cumpărat şi mâncare, să nu leşine de foame înainte să ajung eu la nuntă. Am avut deci zile întregi custodia lor, ceea ce a fost un coşmar. Îi visam noaptea cum îmi cereau haleală.

Într-o dimineaţă, m-am gândit să-i îndop mai bine, ca să nu-i mai visez. Le-am aruncat o pungă întreagă de prăfoşenie de-aia de-a lor. În zece minute, peştii mici mâncaseră grăunţele, iar peştii mari au început să mănânce peştii mici. Pasămite sunt trei feluri de peşti de acvariu – carnivori, erbivori şi omnivori – dar boul care mi i-a vândut a omis să-mi spună să nu-i amestec, el voia doar să-şi ia banul şi să plece acasă. Spre seară, aveam în casă vreo trei peştoi cu indigestie care au sucombat până a doua zi, deoarece consumaseră tot ce era mai mic decât ei în acvariu.

Până la nunta ălora, am cumpărat alţi peşti, de data asta am googlelit cu atenţie înainte, ca să nu mai stârnesc niciun prăpăd. Erau toţi vegetarieni, roşcaţi, frumuşei foc. Mirii s-au bucurat la nebunie, mai ales că în rest primiseră doar seturi de ceşti, seturi de tacâmuri şi seturi de tigăi. Am fost fericită, simţeam că am făcut un lucru bun. Fericirea mi s-a turtit a doua zi, când m-a sunat tânăra mireasă, ocărându-mă că i-am dăruit ceva ce i-a rupt sufletul, pentru că toţi peştii au decedat peste noapte. Habar n-am ce holeră s-a întâmplat acolo, cred că şi dacă luam sardinele dintr-o conservă şi le aruncam în acvariu trăiau mai mult.

Oricum, m-am simţit vinovată şi m-am decis ferm să nu mai dăruiesc nimănui animale, nici dacă primesc în scris că-şi asumă în totalitate decesul lor subit şi suspect.

Ce drăguuuuţ, năpârleşte!

În rest, aud mereu că omenirea e împărţită în două: unii vor pisici şi unii vor câini. Alo, i-aţi uitat p-ăia care nu vor nici una, nici alta. Şi i-aţi mai uitat p-ăia care vor şi câini, şi pisici, fiindcă s-a descoperit că pot convieţui foarte bine, în ciuda desenelor animate în care motanul Tom lua bătaie de la un buldog de-i săreau blănurile de pe dânsul.

Cine n-a pupat niciodată în bot un căţel sau o pisică nu pricepe de ce un om mănâncă şi-i dă animalului diverşi dumicaţi cu aceeaşi mână, fără să treacă pe la ţuţuroi între timp, să se spele. Măcar pe vremea lui Bubico cel mumos, cucoanele purtau mănuşi.

Când stăteam în Canada, aveam două prietene care aveau câte două pisici. Una le ţinea ca pe bibelouri, iar casa ei era atât de curată, încât farmaciile păreau o cocină pe lângă ea. Adevărul e că le aspira p-astea de dimineaţă până-n cealaltă dimineaţă, să nu cumva să lase vreo umbră de păr pe undeva. Aveau deja blană verticală. Cred că dacă-i deschidea cineva sacul aspiratorului, ar mai fi făcut încă patru pisici pe săptămână, cu câtă blană era acolo.

Cealaltă prietenă era o gospodină perfectă în bucătărie şi o gospodină defectă în sufragerie. Cei doi motani din dotare îşi marcau teritoriul prin semănături de blană, în toată casa – mai bine zis în tot căsoiul. Când am plecat de-acolo, arătam ca un covor persan, aveam trei culori de păr de pisică peste patru culori de haine, dar măcar era o artă autentică. Iată, aşadar, două cazuri aparent identice, dar cu blană total diferită.

Pisica albă, pisica neagră

Mie-mi plac pisicile şi mi-am dorit una când eram copil. Ai mei m-au mângâiat pe breton şi mi-au explicat, cu înţelegere şi calm, că atâta vreme cât aveam opt păpuşi mari pe care le tunsesem scurt şi arătau ca nişte bolnave de tifos, poate că e mai bine să amânăm proiectul cu pisica. Măcar până-mi tratez dependenţa de foarfecă.

Peste ani, m-am bucurat că încă n-am pisică, dintr-un motiv care o să vi se pară patologic: mă gândeam că m-aş fi bătut pe ele cu bărbaţii de care am avut onoarea să mă despart de-a lungul vremii. La un moment dat, acum trei ani, eram cu partenerul meu de-atunci – n-am cum să-l numesc mai puţin metalic - şi am intrat în magazinul de animăluţe. Adică eu am intrat, el s-a dus să facă pipi şi a venit înapoi, m-a aşteptat să-mi fac damblaua, să mă uit la toţi porcuşorii de Guineea. A avut răbdare, nu pot să-i reproşez, adică până am terminat eu de râcâit în cutiile cu patrupezi (păsările nu prea mă interesează), l-a apucat alt pipi.

În magazin, am găsit o pisică persană cu moacă tristă, arăta ca un ghem de mohair, am bătut din picioare şi m-am decis: o iau, gata, a mea e! Ţopăiam de fericire, abia aşteptam s-o bag în geantă. A ţopăit şi casieriţa, când a văzut că n-am fonduri suficiente pe card. Poftim? În duioşia mea oarbă (se pare că la propriu), citisem pe eticheta cuştii că preţul pisicii e de 89 de lei. Nu ştiu ce-a fost în capul meu – probabil nimic sau nişte mălai. De fapt, flocoasa costa 890 de lei, sumă de care nu dispuneam la data tranzacţiei.

L-am prins pe iubitul meu între două expediţii la toaletă şi l-am întrebat dacă-mi dă diferenţa de bănet, ca să iau pisica acasă. M-a privit cu dragoste şi mi-a spus un ”nu” care ne-a unit destinele şi certurile, într-o ceremonie care s-a desfăşurat la o cafenea unde am plătit nemţeşte.

Nici câine fără muncă, nici muncă fără câine

Am lăsat câinii la urmă, fiindcă ei sunt cei mai buni prieteni ai omului, doar că trebuie să stabilim mai clar ai cărui om. Gică, posesor al unui pechinez (nimeni nu-i perfect) pe care-l chema Iţic s-a dus în vizită la un prieten de-al lui, Dudu, posesor al unui pitbull pe care-l chema Hitler (repet, nimeni nu-i perfect). Evident, ăsta micu’ a început să latre ca tâmpitul la ăla mare, probabil se uitase cam mult la Discovery şi avea resentimente. Pitbull-ul a fost ofensat de această atitudine şi a reuşit o performanţă ce reprezintă un record mondial: a muşcat pechinezul, deşi avea botniţă. L-a prins de-o urechiuşă, mă rog. Proprietarul piticaniei a luat-o personal, i-a spus prietenului lui că are o javră sinistră care azi atacă un căţeluş fără apărare, iar mâine va ataca Polonia. Scandalul a pus capăt unei frumoase şi cât p-aci trainice prietenii.

Jerry Seinfeld avea o vorbă, citez din memorie: dacă un extraterestru s-ar uita cu atenţie la noi şi-ar vedea cum scoatem câinii la 5.00 dimineaţa din casă, tremurăm după coada lor şi le lopăţim răhăţeii din zăpadă, conform legii, ce-ar zice? Că noi suntem stăpânii câinilor, cum ne autointitulăm? Să fim serioşi, câinii sunt stăpânii noştri, obişnuiţi-vă cu asta.

Am auzit o tipă odată povestind că nu putea face sex rezonabil cu iubitul ei fiindcă ăsta avea un câine Boxer care avea acces în dormitor non-stop. Şi nimic nu-l încânta mai tare decât să noteze cu cine se mai culcă hrănitorul lui. Fata n-avea nimic împotrivă, până la un punct. Doar că amantul comenta în timpul scenelor erotice tot ce făcea potaia, în variantă combo: ”Ah, ce sâni frumoşi ai, scumpo! Hă, hă, ia uite la ăsta, se holbează la noi şi salivează, cred că e de acord cu mine!”. Asta e fantezia secretă a oricărei femei, vă daţi seama.

Un paradox interesant: câinii sunt cei mai buni prieteni ai omului, parcă aşa am citit într-un almanah. Pe de altă parte, nu se suportă între ei. Am în bloc cel puţin şaizeci de vecini care au căţei şi, din motive învăluite în mister, latră isteric unul către altul (câinii, nu vecinii – deşi câteodată, în serile lungi de iarnă, aş putea să jur că latră şi stăpânii unii la alţii).