Încă din copilărie ne-am creat automatismul de a răspunde la întrebările care conţin  „cât/ câte/ câţi“ în numere, cantităţi. E cumva inevitabil. Până la urmă şcoala îţi pune tot felul de întrebări plicticoase care îţi strâng în pumn mintea pentru note şi calificative, pe sistemul „Câte mere are Ana dacă îi dă Mariei cinci?“. Normal că asta îţi generează un soi de reflex. Aşa că atunci când primeşţi întrebarea „Câte feluri de a iubi există?“, automat te gândeşti câte feluri ai trăit şi încerci să dai o cifră. Şapte?

Dar mi se pare că felurile de a iubi nu se măsoară în numere şi kilograme, cât în experienţe, zâmbete, profunzimi şi gânduri care îţi stârnesc căldură în suflet. La Obor cu cât se dă kilogramul de iubire? Şi e de sezon sau crescută în seră?

Aviz celor săraci cu sufletul: s-ar putea să vă treziţi cu un zâmbet uşor tâmp pe faţă încercând să înţelegeţi ce zic aici. Şi apoi veţi gândi că sunt extrem de clişeică. Aproape penibilă, nu? Dacă asta e situaţia, părăseşte pagina pentru că nu ţi se adresează. Sau poate vrei să încerci un exerciţiu de lărgire a orizonturilor? Poate. Ia-ţi timp şi gândeşte-te.

Trăim iubirea care îţi stârneşte gânduri obsesive, aproape de tipul sindromului Stockholm, în care te regăseşti atât de mult în „răpitorul“ tău încât nu te poţi abţine de la obsesii şi faci din el personajul principal al zilei tale. Personajul principal al scenariilor din capul tău. Personajul principal al procesului de alterare a personalităţii tale, cu scopul de a atinge idealurile imaginate ale „răpitorului“.

Trăim iubirea duioasă, uneori părintească, alteori singura iubire de care suntem capabili şi în care grija este principalul motor. Iubirea duioasă o observi în special prin expresii construite atent şi care trăiesc în limbajul popular al iubirii de generaţii întregi, precum „ai grijă să nu răceşti“, „pe unde umbli la ora asta?“ sau „e gata masa, hai să mâncăm“. Aici schimbul de priviri e cald, lipsit de judecăţi şi preconcepţii şi libertatea se măsoară în permisiuni. Manifestările de personalitate într-o astfel de iubire apar tardiv, dar şi când încep au în spate o droaie de încurajări şi susţineri care nutresc gândul că până şi Luna ţi se poate pune la picioare.

Trăim iubirea de scop comun, în care ţelul principal este atingerea unei bunăstări generale, în care visurile devin fundaţia generatoare de iubire. Iubirea de scop comun trăieşte într-o lume construită în intimitatea duală extrem de complementară, precum yin şi yang, o pereche de pantofi sau perechea invidiată de toţi, Luna şi Soarele. Este genul de iubire pe care o recunoşti uşor pentru că vine cu râsete furişate şi oferite peste masă şi peste oameni, cu certuri în public numai de dragul discuţiei, dar mereu cu zâmbetul pe buze. Dimineţile într-o astfel de iubire se măsoară în zâmbete, visuri puse în idei peste cafea şi un pic de ceartă dusă până la comedie.

Uneori ne dorim să trăim iubirea pasională până când ajungem să o trăim şi să fugim de ea. Iubirea de scop comun ai putea spune că se traduce vizual printr-o casă mică, modestă, dar cochetă, construită pentru un trăi lung. Însă iubirea pasională se aseamănă cu un cort în 2 ape, ridicat pe plaja din Vama Veche, la nudişti. Şi cum cortul nu te susţine pe frig, ploaie şi vânt, iubirea pasională ţine cât o vară sau un 1 mai. Dar nu se sfârşeşte cu un final trist pentru că mereu, în urma unei iubiri pasionale, vor rămâne amintirile. O iubire pasională se termină brusc, aşa cum a şi început. Şi nu o să intru în detalii pentru că la fel ca aventurile din Vegas, dragostea pasională rămâne în minte, ocazional şi în suflet, şi nu se vorbeşte despre ea. Nici nu ai şti să vorbeşti despre ea.

Apoi trăim iubirea construită în jurul creaţiei, în jurul sufletului şi al cuvintelor absorbite de priviri şi gânduri transmise telepatic. Gânduri care parcă implementează în mintea ta proiecţia celeilalte persoane şi în felul acesta o lasă să trăiască în minte şi suflet pentru totdeauna. Singurătatea într-o astfel de iubire este aproape inexistentă pentru că cealaltă persoană face parte din noi, există fără o prezenţă fizică şi nu are nevoie de confirmări. E iubirea pe care nu o ştiai, dar care ţi-e familiară, care vine să îndeplinească un destin ratat, care îţi oferă cât n-ai trăit până atunci, care nu are nevoie de manifestări sau gesturi exemplificatoare. Este acel soi de iubire în faţa căreia tot ce ştiai până atunci despre iubire păleşte. Te învaţă, te creşte, te acceptă, te ridică, te invită la zâmbete şi căldură fără niciun cuvânt, te ajută să creezi universul în care te simţi conectat. Şi toate acestea se întâmplă pentru că cealaltă persoană devine universul tău şi al său, în simplitatea sa, în defectele sale şi până şi în cele mai deranjante apucături.

Este iubirea care în fiecare zi mai capătă o formă, pe care nu o regăseşti explicată pe de-a-ntregul de niciun poet, artist sau părinte. Tot ce poţi face este să te uiţi uimit şi plin de gratitudine pentru mijloacele obscure prin care drumurile vi s-au întâlnit. Singura doleanţă pe care sufletul o are de la tine şi de la celălalt este să nu puneţi întrebări şi să nu vă lăsaţi speriaţi de gândul „Câte feluri de a iubi există?“. Pentru că toate felurile de a iubi se găsesc într-un singur loc, persoană, zâmbet, privire, îmbrăţişare, miros, amprentă pe piele şi tic incotrolabil care te scoate din sărite.