Cartea de vise a bunicii mele

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Bunica mea avea o carte de vise veche, de prin 1930, şi o ţinea lângă pat, pe un scaun, acoperită de tot felul de alte caiete, carneţele de cheltuieli şi reviste de Sudoku (da, bunica a avut o perioadă în care a făcut Sudoku de dimineaţa până seara, era chiar experimentată, spunea că-i ţine mintea în priză, dar asta-i altă poveste).

În fiecare dimineaţă de după un vis interesant mă duceam în camera bunicii şi i-l povesteam, apoi ea scotea cartea şi începeam să desluşim împreună. Un pic mai complicat era să decidem asupra termenului pe care să-l căutăm. De exemplu, să presupunem că mă visam căzând de pe un dulap, o cădere nesfârşită, în care îţi strângi picioarele sub tine şi priveşti cu groază podeaua de care urmează să te striveşti. Ce trebuia să căutăm? Lovitură? Dulap? Căzătură? Sau dacă peste noapte pătrundeam într-un coşmar cu insecte care-mi umblau pe sub piele ce era mai bine să caut? Gânganie? Gândac? 

După ce ne decideam asupra termenului, aflam imediat dacă urma să primesc o veste, să câştig nişte bani, să plâng, să vină un prieten în vizită sau să-mi aducă cineva un cadou. Unele vise le învăţasem deja, ştiam ce înseamnă dacă de exemplu visez şoareci sau dacă mă visez plângând. Ştiam când ar trebui să joc la Loto şi când să mă feresc de cine ştie ce posibil inamic. Când visam că mă prindea ploaia, în mod sigur urma o veste bună, dar mai conta şi culoarea apei. Dacă erau şuvoaie murdare, evident mă pândea un necaz. Acum mai mulţi ani, înainte de a lua decizia de a mă muta dintr-un oraş în altul, m-am visat traversând un pod care s-a rupt în urma mea. 

După ce bunica a plecat dintre noi, o vreme am căutat singură în cartea de vise. Am înţeles atunci că nu era chiar acelaşi lucru. Pentru că ea nu doar citea, ci şi interpreta răspunsul. Bunica analiza explicaţia din carte, apoi îmi explica totul pe înţelesul meu, compunea o adevărată poveste, o lega de viaţa noastră împreună, de tot ce îi mărturisisem de-a lungul anilor şi de tot ce îşi dorea pentru mine.  

Tot cam pe atunci, după plecarea bunicii, am visat-o într-o noapte. Un vis oarecare, stăteam amândouă întinse într-un pat dintr-o cameră necunoscută, afară era primăvară, geamul era întredeschis şi vântul mişca perdeaua. Încăperea avea pereţii de un alb aproape strălucitor, părea recent zugrăvită, iar eu stăteam cu capul în poala bunicii mele. Îi povesteam ceva despre mine, despre ce mi se întâmplase, despre ce simţeam, dar fără să vorbesc, fără să deschid gura, doar gândindu-mă la tot felul de lucruri, pe care ea automat le auzea şi le înţelegea, ca şi cum mintea ei ar fi existat cu totul doar în capul meu. 

Stăteam acolo, în vis, în camera strălucitoare, cu capul întors spre geam, şi-i simţeam mâna plimbându-se pe fruntea mea, când i-am auzit foarte clar vocea spunându-mi: “O să fie bine! O să fie foarte bine!“. Nu ştiam exact despre ce vorbeşte, nici acum nu ştiu, pentru că n-am reuşit să-mi amintesc subiectul discuţiei, dar adevărul e că a avut dreptate, aşa cum avea dreptate şi cartea ei de vise. După o vreme a fost bine şi de fiecare dată când e bine din nou mă gândesc şi la ea. 

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite