Am vorbit la un moment dat cu o mămică, ce-mi spunea că fiicelele ei, aflate în clasele primare stau enorm de mult pe telefon. Eu, foarte franc, am întrebat-o atunci, de ce nu le ia telefoanele, de ce nu le limitează accesul. Până la urmă, ea este mama lor. Nu? Se uită pierdută la mine şi-mi spune ”Credeţi că nu am încercat, domnule Ferşeta? Am încercat. Dar de fiecare dată când le-am luat telefoanele, ambele iau foarfeci în mâini şi încep să taie tot ce prind de prin casă, până le dau înapoi telefoanele. De fiecare dată. Asta e. Din păcate le-am pierdut.

Să vă spun povestea II.

Un părinte îmi spune că şi-a trimis copilul la şcoală purtând un tricou cu I LOVE MATH. Când se întoarce de la şcoală, părintele întreabă ”Şi, cum a fost azi la şcoală? Ce au zis copiii despre tricoul tău?”.
Copilul, puţin trist, spune: ”Tati, 3 băieţi din clasă, când au văzut mesajul de pe tricou, au reacţionat foarte ciudat. Au făcut ochii mari, au început să scuture din cap şi au zis că nu, lor nu le place matematica. Sau româna. Sau engleza. Sau fizica, geografia sau orice altceva. Lor le place DOAR să se joace. Cred că o să merg cu tricoul acesta la şcoală, dar doar în zilele când am matematică.

Povestea nr. III.

Un copil de şcoală generală ajunge într-o nouă clasă (la o şcoală bună). Vine acasă şi mama îl întreabă, emoţionată, cum a fost. ”Foarte bine, profesorii geniali. Dar copiii vorbesc DOAR despre un singur lucru. Brawl Stars. Doar despre asta. Şi nu doar că vorbesc, dar vin toţi cu telefoanele şi se joacă în pauze tot timpul. Şi nu doar în pauze, unii fac asta pe sub bancă şi în timpul orelor.”.

Povestea IV (şi promit că mă opresc).

Tot o clasă de şcoală generală. Din 30 de copii, majoritatea vin fără pacheţel la şcoală, pentru că părinţii nu pot/nu vor/nu au chef să le pună. Poate că nu mai e cool. Şi fără apă. La pauze, copiii se duc ciorchine la chioşc, să cumpere apă fructată, ceai hipercaloric la PET, chipsuri şi alte prostii.

Avem un numitor comun în toate aceste poveşti reale.

Există o protecţie a turmei în faţa pericolelor externe, denumită imunitate de turmă. Ea se aplică şi la răspândirea virală a micro-organismelor/viruşi (detalii), a prostiei şi a obiceiurilor nefericite. Cu cât sunt mai mulţi indivizi dintr-un grup protejaţi, cu atât grupul per ansamblu este mai sigur într-o progresie geometrică. Putem să-i spunem în cazul jocurilor video sau a nutriţiei ”Presiune Socială”. Sau ”Anturaj greşit”. Dacă juniorul Dvs. s-ar găsi într-un anturaj în care, să zicem, 80% fumează, se tatuează sau trag droguri pe nas, şansele să se apuce şi el de aşa ceva sunt mari. Foarte mari.

Copiii, ca să reziste la această presiune socială, ar trebui să aibă un psihic extrem de întărit. Dar ei sunt copii. Sunt extrem de influenţabili. Şi când, dintr-o turmă, mai mulţi fac un anumit lucru, fie că este pozitiv sau negativ, ceilalţi au tentaţia să-l imite. De aceea, în colectivele bune, există presiune socială pozitivă în loc de negativă.

Din păcate, datorită inconştienţei multor părinţi, alţi copii din comunitate, încă ”nevirusaţi”, care sunt pe un drum bun, într-un anturaj stricat de către copiii ”abandonaţi”, tind să-şi strice viitorul.

De câte ori nu aţi văzut  copii supraponderali sau de-a dreptul obezi, având diabetul după colţ, cărora părinţii (majoritatea şi ei pătraţi) le iau cu dragoste băuturi hipercalorice şi câte o bombă cu carbohidraţi?  ”Cum să-i rezist, maică, dacă lui îi place? El mă roagă. Uite ce sănătos şi fericit este!”.

De câte ori nu aţi văzut copiii care se joacă în natură fericiţi, apare un copil cu un telefon şi toţi se strâng ciorchine în jurul lui?

De câte ori nu s-a întâmplat în ultima vreme ca copii de diverse vârste să moară, pentru că părinţii lor nu i-au vaccinat din pură prostie sau indolenţă? Atât în România, cât şi în America sau alte ţări.

Poate asemenea părinţi, care insistă în greşeală şi după ce li s-a atras atenţia de mai multe ori că greşesc, au şanse la un moment dat să fie decăzuţi din drepturi, pentru că nu au grijă de copilul lor şi îi accelerează decăderea fizică/mentală.

Ştiu că trăim în vremuri stresante, totuşi poate nu chiar ca bunicii noştri, care mai aveau un război pe cap, o gripă spaniolă care omora 5% din populaţia globală, foamete, deportări şi lipsa multor elemente de confort modern. Să păstrăm proporţiile

Ştiu ca nu mai avem timp să respirăm (cu joburile, cu traficul, cu alergătura continuă).

Ştii că acum se fac copii la ”bătrâneţe”, când teoretic ”părinţii sunt pregătiţi să devină părinţi”. Dar se pare că societatea umană, într-un procent îngrijorător, nu-şi are grijă de progeniturile sale. Atât la nivel nutritiv, la nivel de protecţie anti-viruşi/microbian, cât şi la nivel de creier.

Creierul uman caută cea mai scurtă cale către plăcere, către endorfine, către dopamină. Copil întotdeauna va alege un joc video în defavoarea ieşitului în parc, pentru că jocul video este făcut şi-i dea un pic de hormonul fericirii în primele 10 secunde de la începutul activităţii. La ieşitul afară în parc, să obţii fericire poate să dureze minute bune, în cel mai bun caz. Poţi să cazi, să te loveşti, să fii jignit, să fie frig, să plouă, să fie vânt, etc.. Jocul este sigur, e prietenos, e colorat, îşi oferă satisfacţie imediată. Şi este la jumătate de metru de tine tot timpul. Trebuie doar să-ţi întinzi mâna după el. Şi totodată îţi omoară creierul.

Creierul unui copil (care nu conştientizează pericolele) întotdeauna va alege junk food şi chestii pline de zahăr. La o masă cu mai mulţi copii, e suficient ca un părinte să-i permită unui copil să-şi cumpere o zeamă colorată cu bulbuci şi mult zahăr, ca în 3 minute toţi să bea aşa ceva...

Un copil nu ştie aceste pericole. Sincer, cred că nici majoritatea adulţilor nu le ştiu.

Şi sunt foarte supărat când aud sintagma ”Corpul îţi cere el ce are nevoie” ca justificare pentru acest laisse-faire al nutriţiei. Un adevăr venit din cele milioanele de ani de evoluţionism, în care accesul la hrană era sporadic, pervertit la viaţa modernă, unde mâncarea este hiper-abundentă. Cea mai mare generalizare malefică. Sunt sigur că faptul că majoritatea oamenilor sunt supra-ponderali sau obezi au ajuns aici că ”corpul le-a cerut”, în sensul bun al cuvântului (avertizare de sarcasm).

Noi, părinţii, suntem responsabili direct de copiii noştri. Deasemenea, suntem responsabili direct şi de prostiile/stricăciunile pe care le fac copiii noştri (de exemplu, că sparg un geam la şcoală). De ce nu am fi responsabili şi pentru alte creiere stricate ale altor copii de comportamentul greşit al copiilor noştri, datorat nepăsării, indolenţei sau prostiei noastre?

Până la urmă, trebuie să fim conştienţi că noi suntem PĂRINŢI, noi trebuie să îi ghidăm pe cei mici să devină adulţi destoinici.

E de datoria noastră să le facem viaţa mai frumoasă. Pentru că noi suntem părinţi. Şi noi, ciudaţii, cei cu un sistem de valori asemănătoare, trebuie să ne unim şi să le asigurăm copiilor noştri anturajul corect. Să-i protejăm şi să ne asigurăm că le întărim psihicul, să reziste tentaţiilor facile. Să le oferim acea imunitate de turmă. Pentru că putem şi pentru că suntem singura lor şansă! Educaţia este prima soluţie pentru evoluţie.