M-am răsucit pe-o parte şi m-am dat jos din pat. Eram transpirată până şi-n tălpi şi-a trebuit să-mi întind braţele în căutarea unui echilibru forţat. Din doi paşi împleticiţi, am reuşit să ajung la geam, unde m-am prăbuşit cu mâinile pe pervaz. Picioarele n-au putut să mă susţină la verticală prea mult timp.

Am deschis geamul şi-am aşteptat răcoarea aerului de-afară. Doar că de-afară nu venea nimic. Aerul nu se mişca. Ba mai mult, de-afară nici nu auzeam nimic. Niciun sunet. Chiar şi propria respiraţie mi-a fost amuţită odată cu deschiderea geamului. Totul a durat câteva secunde. Până la sirena asurzitoare a unei salvării care a trecut în viteză prin faţa geamului. După am simţit răcoarea aerului pe gâtul transpirat şi zgomotele oraşului.

Mi-am târât trupul înapoi în pat, cu gândul că trebuie să adorm. Am închis ochii chinuiţi de astigmatism, m-am concentrat pe mişcarea sus-jos a pieptului şi mi-am împiedicat mintea să se gândească la actorul pe care-l lăsasem să moară.

În spatele meu, pe-o scenă improvizată între două sertare, murise un actor. Cu coada ochiului, l-am văzut cum s-a prăbuşit când am deschis geamul. Cele câteva secunde de după, fără aer sau zgomot, au însemnat moartea actorului. Roşu la faţă şi cu mâinile întinse spre mine, sau poate spre geam, actorul cerşea acelaşi aer rece pe care-l doream şi eu. Atunci am observat că actorul era, de fapt, o actriţă. Blondă şi cu ochi albaştri. Nevoia disperată de aer se citea pe faţa ei, care luase un aspect monstruos: roşie, umflată şi de pe care curgea o transpiraţie albastră, de ziceai că plânge. Doar că nu erau lacrimi şi nici transpiraţie, ci era culoarea din ochii actriţei. Cu cât treceau mai multe secunde fără aer, cu atât mai repede ochii actriţei deveneau tot mai şterşi şi faţa-şi pierdea trăsăturile umane. Când am simţit primele dâre de aer rece pe gât, din ochii ei se scursese toată culoarea şi tot ce mai rămăsese erau găvanele goale. Globii oculari, secătuiţi de culoare, îi zburaseră din cap.

Reuşisem să ignor fără probleme moartea din spatele meu şi simţeam cum plutesc din nou spre somn, mai ales că-n dormitor se făcuse de-a dreptul răcoare. Puteam adormi liniştită. Când am căzut în gol. Doar că nu era golul cu care eram obişnuită la începutul somnului. Nu! Alunecam fără oprire prin găvanele care cândva fuseseră doi ochi albaştri. Am încercat să-mi opresc căderea, dar palmele-mi alunecau de pe pereţii gropii în care cădeam cu viteză. În aşteptarea impactului, n-am mai putut decât să mă întreb cum se va simţi moartea.

Sunt înfăşurată-n cearşafuri transpirate şi nu mă pot mişca. Deasupra mea e o sursă slabă de lumină şi raza care luminează până aproape de unde am căzut îmi permite să văd cum arată locul. Pereţii de care încercam să mă prind sunt acoperiţi c-un lichid albastru. Am supravieţuit căderii în gol şi impactului, dar am sfârşit strânsă ca o mumie în cearşafuri transpirate şi împuţite. Împing cu coatele cearşafurile, pe care încerc să le sfâşii cu dinţii. Fără rezultat însă. Urlu! Urletul meu produce un efect: sursa de lumină păleşte mai mult şi la buza gropii apare o faţă. Roşie, umflată şi cu ochi albaştri care privesc direct spre mine. Brusc, fără niciun semnal, din ei începe să curgă un lichid albastru. Lichid care-mi arde pielea.