Breakdance, terapia pentru loviturile vieţii

Cei mai buni dansatori de breakdance din România au reuşit să facă din pasiunea lor un remediu pentru problemele personale.

Întrerupem programul obişnuit cu un articol care, probabil, nu va aduce nimic nou în viaţa dumneavoastră, stimaţi cititori. E un articol pătimaş despre pasiune, dans, luptă şi hotărâre, despre primii şi cei mai buni dansatori de breakdance - din trupele Freakquency şi 2Elements.

„Ce faceţi aici, golăniţi?"

Aproape de sfârşitul anului 1999, când, în cartierele bucureştene, după blocurile gri, majoritatea era bine conturată de băieţii care-i prosteau pe proşti, câţiva copii din primii ani de gimnaziu au văzut o altă strălucire în viaţa de cartier. Plecau de la şcoală repeziţi, făceau pauză de la matematici şi de la  lecţiile la fizică, îşi aruncau ghiozdanele pe jos, în staţiile de metrou, şi se azvârleau pe gresia lucioasă până asudau.

Îi muştruluiau cucoanele şi bătrâneii, îngrijoraţi că era plin de copii hoinari la ei în cartier - „Ce faceţi aici, golăniţi?" -, iar părinţii le spuneau să nu mai stea în cap, că vor rămâne scunzi. Îi alergau şi agenţii de pază de la gurile de metrou, că nu de derbedei aveau ei nevoie pe timpul serviciului, iar poliţiştii le tot scriau procese verbale, îi ameninţau şi le tot spuneau ce se va întâmpla „data viitoare". Gleznele copiilor însă n-au purtat niciodată cătuşe.

„Când dădeam de un metru pătrat de parchet, ne bucuram la fel ca femeile care sar în biserică de zici că acum le ia Dumnezeu sus! Când am intrat într-o sală de gimnastică, după ce exersasem numai în curtea şcolii, pe ciment, în parcuri sau la metrou, era să leşin. Costa 100.000 de lei pe lună atunci un abonament. Păi nu ştii ce sacrificii făceam pentru banii ăştia!", povesteşte  Bogdan Bolohan (24 de ani), dansator în trupa Freakquency.

Sunt tineri, cu spatele frumos

Când simţi cu adevărat pulsul, nu te mai opreşti, nu mai poţi, spun astăzi băieţii, păstrând parcă aceeaşi nebunie de-acum mai bine de 10 ani. După un deceniu - un deceniu!, nici lor nu le vine să creadă - în care n-a fost antrenament să nu adune încă o lovitură, în care şi-au tocit nervii şi părul numai aşa, să se învârtă-n cap şi în care şi-au şters sudoarea doar ca s-o ia de la capăt, băieţii dansează şi vorbesc cu aceeaşi pasiune ca la început. Sunt tineri, cu spatele frumos, încă aripile îi ţin, chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii.

Cum e posibil ca o astfel de pasiune, atât de explozivă, să nu se consume definitiv de la prima căzătură? Acest răspuns e, poate, revelator: „Am văzut un film în care unul dintre personaje sărea într-o mână. Atât de frumos părea! Trei ani am încercat să fac şi eu asta. E, am reuşit, după trei ani, am sărit într-o mână! Ce poţi să vrei mai mult?", spune Bogdan Bolohan, deşi ar fi putut s-o spună oricare dintre ei.

Poate că, deşi aţi parcurs acest aproape-reportaj până aici, încă vă întrebaţi de ce tinerii aceştia au ales să-şi dirijeze energia în dans, şi nu în matematică sau, chiar aşa, în gimnastică aerobică. „Fiecare are nevoie de individualitate, să fie diferit de ceilalţi. Noi am ales dansul pentru că, de mici, am avut mai multe limite impuse. Am încercat să găsim o pasiune care nu are o definiţie rigidă şi am găsit asta în breakdance. E modul nostru de a ne exprima, aşa ne arătăm frustrările, grijile sau bucuriile. Dansăm, pur şi simplu, din plăcerea intrinsecă de a dansa. E o mulţumire sufletească", explică Daniel Alexe (24 de ani).

Mai e ceva, probabil la fel de important: înainte de a fi un hobby, o cale de exprimare, un refugiu sau chiar o meserie, breakdance-ul a fost, pentru fiecare, cea mai eficientă metodă de educaţie. „Scena, competiţia, munca, deznădejdea, aplauzele şi succesul au fost ca un abecedar practic pentru formarea noastră. E o metodă mai puţin dură de a lua pe piept toate problemele dintr-o viaţă", crede Radu Alexandrescu
(23 de ani).

Amărăciunea psihologului-dansator

Daniel Emil Alexe (foto), poreclit Sorrow (n.r. - amărăciune), a absolvit Facultatea de Psihologie a Universităţii din Bucureşi şi programul masteral de Psihologie Clinică. Este unul din veteranii trupei de dans Freakquency. În prezent, urmează o formare profesională în psihoterapie cognitiv comportamentală şi este înregistrat la Colegiul Psihologilor din România (COPSI). 

În lucrarea sa de licenţă, tânărul vorbeşte, cu rigoare academică, despre comportamentele psihosociale ale colegilor săi de scenă. Îndrumaţi de această cercetare aprofundată, am reuşit să recompunem profilele dansatorilor din trupă, subliniind, pentru fiecare, importanţa dansului în etapele critice ale copilăriei şi adolescenţei. Rezultatul este tulburător: pentru fiecare, dansul a pătruns perfect -  şi a rămas - în golurile lăsate de problemele nerezolvate din viaţă.

"Breakdance-ul e o metodă mai puţin dură de a lua pe piept toate problemele dintr-o viaţă.''
Radu Alexandrescu 23 de ani

"E modul nostru de a ne exprima, aşa ne arătăm frustrările, grijile sau bucuriile. Dansăm, pur şi simplu, din plăcerea intrinsecă de a dansa.''
Daniel Alexe 24 de ani

"Timp de trei ani am încercat să fac să sar într-o mână, ca personajul unui film. După trei ani, am reuşit, am sărit într-o mână. Ce poţi să vrei mai mult?''
Bogdan Bolohan 24 de ani

„Nu suntem nişte pierde-vară!"

Dansatorii din trupa Freakquency se antrenează astăzi într-o mansardă aflată pe strada Popa Nan din Capitală - o stradă spre Hala Traian, de la Foişor,
până-n Piaţa Vitan. Iniţial, în acest spaţiu era improvizat un teatru foarte mic, dedicat actorului Adrian Pintea. Actorul încă îşi întâmpină fanii pe site-ul personal cu muzică latino, dar a părăsit mansarda, ca orice artist căruia îi plac mai mult aplauzele.

Bugy, Bolo, Nano şi Soroow prezintă cele mai importante trofee

Mica încăpere redă perfect imaginea pe care breakdance-ul o are în România: păienjenii şi-au făcut pânze în colţurile cele mai vizibile ale sălii, caloriferul vechi nu mai încălzeşte demult, podeaua din lemn pal de care dansatorii „au făcut rost" este lipită cu o bandă adezivă la colţuri, se aude muzica în două boxe vechi, legate într-un sistem improvizat, şi, fireşte, într-unul din unghere stau înghesuite o mulţime de cupe, trofee, medalii, diplome de la zeci de concursuri pe care trupa le-a câştigat. Băieţii sunt mulţumiţi însă că cineva îi găzduieşte şi îi înţelege. Oricum, n-au nevoie decât de o pereche de boxe şi de o podea lucioasă. Şi de nişte bascheţi mai vechi.

„N-avem noi o sală extraordinară, nu o ducem prea bine cu banii, ne mai rupem picioarele, dar, ştii ceva?, eu sunt mândru de mine. Mă trezesc dimineaţa şi îmi dau seama că, într-adevăr, fac ceea ce-mi place. Am prieteni care sunt agenţi de vânzări, operatori call-center sau tinichigii. Seara, vin acasă de la muncă şi n-au nicio satisfacţie", spune Bogdan Bolohan.

Click pentru a mări

Pare aproape incredibil ca o persoană, chiar şi aşa, tânără, fără prea multe griji, mai are puterea de a se izola în această pasiune fără vreun profit. „În medie, câştigăm 300 de lei lunar. Pentru câţi dintre noi sunt aceşti bani pe primul loc? Pentru niciunul! Factura ne vine, de fiecare dată, în acelaşi loc, la aceeaşi adresă, chiar dacă veniturile noastre nu sunt constante", ne lămureşte Bogdan Bolohan.  Daniel Alexe îl completează: „Muncim ca să ne întreţinem această pasiune, câştigăm bani ca să dansăm, nu invers, separăm pasiunea de muncă. Suntem conştienţi că nu ne vom putea întreţine o familie din dans", de aceea niciunul nu neglijează studiile şi fiecare dintre ei are o meserie auxiliară.

„În România, lumea nu e pregătită să accepte o pasiune care vine din interior, fără vreun fel de venit. Există o latură negativă în percepţia oamenilor. Dacă nu suntem ca ei, înseamnă că suntem nişte pierde-vară. Ar trebui mai întâi să încerce să înţeleagă şi apoi să ne judece", acuză Bogdan Curcă (22 de ani).

Şi părinţii sunt, adesea, distanţi faţă de această alegere a tinerilor. „Mulţi nici acum nu ştiu sigur ce facem noi. Se bucură când mai avem câte-un spectacol, când dansăm în malluri, când apărem la televizor sau când facem bani din asta", se plânge şi Radu Alexandrescu. Nu pot să înţeleagă pentru că nici ei nu pot să explice. E greu să explici o dragoste în cuvinte. „Poţi explica universul? Nu! Nu există o teorie, fiecare îl înţelege în felul lui. Pentru noi, dansul e universul. Un exemplu: când te învârţi în cap e ca şi când te-ai da într-un montagne russe. Te uiţi în gol, e ca un miraj", încearcă Bogdan Curcă o explicaţie, deşi nu există nicio explicaţie.

"Muncim ca să ne întreţinem această pasiune, câştigăm bani ca să dansăm, nu invers.''
Daniel Alexe 24 de ani

"Poţi explica universul? Nu! Nu există o teorie, fiecare îl înţelege în felul lui. Pentru noi, dansul e universul.''
Bogdan Curcă 23 de ani

Dicţionar de breakdance

- Battle (n.r. - bătălie) este confruntarea scenică dintre doi dansatori sau dintre două echipe, în urma căreia se stabileşte cine este cel mai bun.
- Cypher sau „cercul" este numele dat unui cerc de dansatori în centrul căruia fiecare dintre ei îşi prezintă ultimele mişcări învăţate. Nu există jurizare şi nici câştigători.
- B-boy este dansatorul de breakdance.
- Toprock se referă la mişcările făcute de dansatori în picioare, anterioare figurilor explozive din breakdance.
- Downrock reprezintă o serie de mişcări executate cu mâinile şi picioarele pe podea. Experienţa este indicată de rapiditatea cu care sunt executate aceste mişcări.
- Power moves sunt mişcările care solicită forţă fizică, rezistenţă şi mobilitate. Pot fi împrumutate din gimnastică sau arte marţiale. De obicei, picioarele nu ating solul, ci doar mâinile sau capul.
l Bite (n.r. - muşcătură) este un semn care se face prin lovirea antebraţelor şi care înseamnă că oponentul are o mişcare de dans copiată de la un alt dansator.
- Crash (n.r. - cădere) înseamnă lovirea podelei cu mâna de două ori, simbolizând faptul că dansatorul oponent a căzut din schema pe care o executa sau a avut probleme în timpul executării ei.
- Routine este coregrafia executată de o parte sau de toţi dansatorii unui grup în cadrul unui spectacol.
- Breakbeat este genul muzical compus special pentru b-boy, majoritatea melodiilor preluând influenţe funk sau electro. Ritmul este caracterizat prin folosirea unui ritm de tobe sincopat 4/4.
- Old-school înseamnă clasic, de şcoală veche.
- Feeling - sentiment.

De la gura de metrou, în trupa de dans a lui CRBL

"Cei care fac antrenamente doar ca să se uite X şi Y pe ei greşesc! Trebuie să faci din pasiune.''
Alexandru Lazea 25 de ani

Teodor Niculescu (26 de ani) şi Alexandru Lazea (25 de ani) au început să danseze breakdance în buza gurii de metrou 1 Mai, în anul 2000. De atunci, n-au mai descălţat bascheţii de dansator şi au făcut din această pasiune o meserie. Acelaşi avânt l-au păstrat şi ei şi, pe lângă dans, au învăţat acrobaţii cu foc, capoeira (n.r. - arte marţiale braziliene) şi chiar au învăţat să cânte - lucrează, în prezent, alături de Mihai Ristea şi Mika Moupondo. Au adunat zeci de amenzi, au fost, fireşte, ocărâţi de părinţi şi de cei care nu înţelegeau de ce se tot tăvălesc pe jos, însă au continuat, oricât de greu ar fi fost pentru un copil să-şi întreţină, singur, o pasiune.

„Eram patru băieţi mai apropiaţi dintre toţi de la metrou. La 14 ani, ne-am angajat la o fabrică de borcane. Trebuia, pur şi simplu, să punem capace la borcane şi să le punem în paleţi de câte şase. Ne-am angajat toţi patru acolo, dar n-am rezistat mai mult de o săptămână, că nu mai aveam timp de antrenamente. Cu banii adunaţi, am făcut chetă, ne-am luat primul casetofon, cotiere, costume, casete, ne-am luat tot", îşi aminteşte Teodor.

Tânărul a dansat în Turcia, Elveţia, Austria, Germania, Anglia, Spania şi Egipt, a adunat experienţă pe fiecare scenă şi, acum, îşi pune toate speranţa în proiectul muzical. Colegul său, Alexandru, a primit aplauze în Polonia, Germania, Turcia, Spania, Anglia şi Austria, însă tot în România îşi doreşte să rămână, să arate, să lase ceva tinerilor care vor să-i urmeze exemplul. Alexandru se numără, alături de CRBL, printre fondatorii trupei de dans Big Bounce, care a popularizat acest tip de dans în România.

„Dansul te protejează, în special dacă începi la o vârstă periculoasă, când eşti expus, să zic aşa, la vagabonţeala aia de doi bani", recunoaşte tânărul. „E o educaţie, fără îndoială. Pe noi, ne-a ajutat să nu alegem un drum greşit", crede şi colegul său, Teodor.

"La 14 ani, m-am angajat la o fabrică de borcane, să strâng bani pentru un casetofon. ''
Teodor Niculescu 26 de ani