Bătrânica

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nicăieri nu-i ca în casa sa. În curtea căreia mai atârnă ciorchini uriaşi de struguri, semn al unuia din puţinele răsfăţuri pe care şi le mai poate permite acum.
Nicăieri nu-i ca în casa sa. În curtea căreia mai atârnă ciorchini uriaşi de struguri, semn al unuia din puţinele răsfăţuri pe care şi le mai poate permite acum.

Nu a mai scos nicio vorbă când s-a suit în autoturismul burduşit cu vecine decise să o ajute la culesul strugurilor, la bună distanţă de sat. N-a ţipat ca semenele sale, când au văzut ieşind fum alb de sub capota maşinii, semn al aburcării nefaste, pe un teren nicicând călcat de cauciucurile unei maşini puternice.

Nu a zis nimic nici atunci când „gaiţele” de lângă ea l-au zăpăcit pe şofer, indicându-i când să o cotească la dreapta, când la stânga, pe drumuri cu buruienile mai mari ca roata maşinii, de care nu prea se sinchiseau căruţaşii, dar le ocoleau posesorii de autoturisme doar... pentru oraş, şi îşi făceau cruce cei din viile apropiate, uimiţi de naivitatea şi imprudenţa celui aflat la volan. 

Nici nu s-a codit, ajunsă în sfârşit la locul unde nucul bătrân marca rândurile sale, ca să o pornească, de una singură, la culesul boabelor ce se şi rostogoleau pe pământ, la simpla lor atingere cu mâna.

Nu a îndemnat-o nimeni să mai stea... oleacă, doar o ştiau îndărătnică, obişnuită cu munca, chit că acuma umblă, de ani buni, aplecată, la 90 de grade, privind mai des pământul, decât pe semenii cu care se intersectează, pe calea vieţii sale, atât cât i-a mai rămas după opt decenii şi alţi opt ani.

Nu a protestat când i s-a sugerat să culeagă mai ales ceea ce-i place, strugurii trufanda, de pus în coşuri mici, şi duşi acasă, să se frăgezească, pentru a fi savuraţi de nepoţii nevăzuţi de luni bune.

Nimeni nu a întrebat-o la ce se gândea, când se oprea din loc în loc, cu gândul la vremea când via era plină de fete ca ea şi feciori, ca soţul devenit o duioasă amintire. Mai anul trecut s-a dus din lumea celor vii şi fratele acestuia, nădejdea sa la multe munci grele ale câmpului. Şi la scurtă vreme chiar socrul ce mereu aveau un surâs, o vorbă bună, o soluţie practică, o îndemânare aparte, de câte ori poposea în grădina sa.

Nu s-a mai mirat când una dintre vecine i-a zis că mai ieri au mai murit doi oameni din sat. De bătrâneţe, de boli, de singurătate.

Nici nu a vrut să impresioneze pe cineva când s-a ridicat, sprijinită de un par, pentru a măsura cu privirea rândurile sale, dintre nucul bătrân şi cel tăiat la margine de vie. Atunci a murmurat, ca pentru ea, că nu mai ştie dacă va mai fi pe aici, la anul...

Nu apucaseră să pună toţi sacii, cu strugurii culeşi, în căruţa bine rostuită, a unui vlăjgan învăţat cu munca, nu şi cu alesul unei viitoare mirese, visată cu glas tare, de mama sa, chiar şi la cules de vie, că bătrânica octogenară brusc dispăru.

Nu pricepură, cei din jur, ce-i cu ea, până ce fetei sale i s-a spus că o strigase, apoi uşor se duse-n vie, unde o şi găsi aceasta, cu poala plină de nuci, pentru cea care a rămas reazămul său, în partea cenuşie a vieţii.

Nu se dădu bătută la revenirea în ograda proprie, unde măcar cu privirea supraveghea umplerea căzii mari cu strugurii zdrobiţi temeinic.

Nici a doua zi, când începu a curge mustul, nu avu stare până nu se ocupă chiar ea de şuvoiul roşu, intermitent, lăsat să umple găleţile duse spre butoaiele mai mici.

Nici gând să accepte, în ziua următoare, să ia calea oraşului, acolo unde, cu cei 88 de ani ai săi putea binecuvânta aniversarea sfertului de veac ce urma a fi împlinit de nepotul cel mai mic.

Numai o ameţeală, când matinală, când de prânz, o mai oprea din elanul ei de a mai lucra în grădină, ca în tinereţe. Dar una ştia şi o ţine morţiş.

Nicăieri nu-i ca în casa sa. În curtea căreia mai atârnă ciorchini uriaşi de struguri, semn al unuia din puţinele răsfăţuri pe care şi le mai poate permite acum.

Nu va mai pleca la iarnă la oraş. Vrea să mai trăiască, cât o mai fi, n-o fi, acolo unde s-a bucurat de viaţa din care i-a mai rămas doar îndârjirea de a nu se lăsa învinsă de neputinţa vârstei sale.

Neputinţă? După ochii duşi în orbite şi paşii abia adăugaţi, aşa ar părea, dar, după mâna strânsă pe toiagul în care se sprijină, încă dă semn de viaţă întărită de credinţa în menirea sa simplă. De ţărancă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite