Banule, maşină mică, unde-l duci pe Ionică?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Există două medicamente miraculoase, vindecă orice boală: maşinile pentru bărbaţi (două pe an, înainte de masă) şi hainele pentru femei (între mese, pe stomacul cât mai gol).

Iubirea este acel sentiment minunat care ne face să înflorim, să ne simţim nemuritori şi să nu punem mai presus de persoana dragă decât, cel mult, banii şi alte mărunţişuri. Aveam odată, cu nişte ani în urmă, 38 de grade Celsius, cu bătaie spre 41. Gripa mă luase ostatică şi cerea o sumă uriaşă de ceai de muşeţel, în schimbul eliberării mele. M-am deplasat cu demnitate în bucătărie, pe cele patru membre de care dispun, şi nici azi nu ştiu cum am reuşit să aprind aragazul – nu sunt sigură că n-am mai aprins alte două apartamente, cu această ocazie. În ibricul cu apă clocotită, am pus mai întâi cimbru în loc de plante medicinale, din greşeală. Mi-am dat seama la timp, am basculat porcăria în gunoi şi-am luat-o de la capăt. A doua oară, n-am mai pus cimbru, am pus pătrunjel uscat, dar oricum era un progres. A treia oară, am nimerit muşeţelul (tot din greşeală, de fapt voiam să iau mătrăgună, viaţa nu mai avea sens).

După ce-a fiert, l-am strecurat printr-o pâlnie - febra atinsese 41 cu 5, ce vreţi - şi l-am băut cu ghiogâlţuri. Florile de romaniţă mi s-au blocat în omuşor şi-am tuşit 40 de minute, ca dama cu camelii. Cu cana goală şi gâtul plin, m-am împachetat în plapumă, rugându-mă să ia foc blocul şi, pe această cale, să mă scape de tremurici. Aveam nişte frisoane care ar fi umilit orice bolnav de malarie. Am vrut să iau două aspirine, am luat din greşeală patru (fiindcă eram convinsă că văd dublu) şi am adormit cu gura deschisă. Am visat că Patapievici mă bătea cu o lopată-n cap şi răcnea la mine că nu sunt suficient de cultă. M-am trezit lac de apă, jurându-mă că voi da de duşcă mai multă filosofie. În tot acest timp, iubitul meu de atunci era plecat hăt, departe, în faţa blocului, spăla maşina.

Opriţi timpul, gripa asta minunată!

Când s-a întors în casă, cu găleata plină de bureţi şi cu un rânjet cam neevoluat, l-am rugat frumos să mă împuşte, ca să nu mă mai chinui. Mi-a răspuns politicos că pentru mine ar face orice, dar (unu) n-are pistol şi (doi) nu înţelege de ce sunt atât de disperată. Că doar nu sunt nici prima, nici ultima care horcăie cu 247 de şerveţele făcute cocoloş lângă pat şi cu sticla de picături de nas îndesată în stand-by într-o nară.

Credeţi-mă, fetelor care v-aţi surprins bărbaţii în pat cu altele, sunteţi norocoase. Nicio ură n-o surclasează pe cea din ziua când voi aveţi o colică renală şi domnii voştri au o problemă şi mai mare: ”maşina are o bătaie pe spate” (orice o fi însemnând asta) şi trebuie dusă urgent la service.

După un număr nebulos de zile, când nasul meu a încetat a fi ghiurghiuliu, am sunat o amică şi m-am plâns: dragă, iubitul meu e foarte nemulţumit că serviciul 112 n-are nicio secţiune pentru automobile. Ea mi-a spus că nu sunt singură pe lume, că există o organizaţie secretă a femeilor cărora nişte paraşute de maşini le-au stricat casele şi le-au lăsat copilaşii fără tată.

Le sunt profund recunoscătoare celor care mi-au dat antidotul. O femeie înşelată cu un vehicul se vindecă prin metoda cumpărăturilor isterice. Ţin minte şi-acum, era o zi însorită de iarnă, un bou mă înşelase amoros şi alt bou mă înşelase la propriu (mă convinsese să intru într-un joc financiar piramidal). Mă pregăteam să-mi scot jugulara şi s-o pun ochiuri pe andrele, poate doar aşa avea să rămână ceva util din mine. În ultima clipă, m-a sunat una de la o revistă cu care colaboram şi mi-a spus că mi-a băgat în cont banii pe care mi-i datora de vreo şase luni. Se adunase o sumuşoară frumoasă. Alta, în locul meu, şi-ar fi luat dracului o maşină, dar am stabilit că deja uram maşinile, aşa că am investit în sănătate, mi-am vindecat depresia: am spart banii într-un mall care s-a închis subit când am ieşit eu de-acolo, întrucât nu mai avea marfă.     

Banii n-aduc fericirea, aduc ceva mai bun

Îi cunoşteam de mult timp pe Sorina şi pe Mircea, mă obişnuisem cu paradoxurile lor (erau când proşti, când deştepţi, nici acum nu pricep de ce). Dar pe maşina lor am cunoscut-o mai târziu, când au adoptat-o. Din clipa când noua viaţă a încolţit în familia lor, totul s-a schimbat. El era un bărbat extraordinar. Ne-a invitat să bem şampanie cu ei, în ziua când maşina a împlinit şase luni. Sorina împlinise 28 de ani cu trei zile înainte, dar atunci nu invitaseră pe nimeni, el fusese de părere ca aniversările să fie cumulate, pentru o mai bună administrare a banilor şi sentimentelor. Ea a fost de acord cu abordarea materială. La rândul ei, a cumulat cheltuielile de divorţ cu cele de sărbătorire a primului an în care cea mai bună formă de comunicare din casă nu era transmisia cardanică.

Dacă se va găsi vreodată leacul pentru bolile incurabile ale planetei, aceasta nu va fi opera cercetătorilor, ci a pantofilor. Daţi-i unei femei acces nelimitat la depozitul cu ciubote de lux şi se va vindeca de orice. Abia pe urmă se vor face utili savanţii, vor preleva celule de la purtătoarele de conduri scumpi şi le vor adapta în aşa fel, încât să se aleagă şi bărbaţii cu ceva din toată afacerea asta.

Florina nu era fată pretenţioasă, se mulţumea cu ceea ce smântânea de pe cardul concubinului. Întâmplător, era o sumă foaaaarte robustă, dar numai întâmplător, deoarece ea avea sentimente mai curate decât swarovskăria pe care o aducea ţanţoşă acasă în fiecare seară, de zici că o câştigase la păcănele. Norocul ei chior era că Nicu o înşela pe rupte – da, aţi citit bine, era o fată norocoasă. Fiecare amantă nouă a consortului însemna, pentru Florina, un container de cumpărături de fiţe – preţul vinovăţiei dobitocului. Pe cât era de supărată când afla că Nicu al ei îşi mai găsise un (al jdemiilea) suflet pereche, pe atât de bine se simţea după un tratament intensiv cu haine, ghete şi zorzoane de lux. Trăiască şi înflorească terapia prin shopping, singura metodă care-ţi poate reda încrederea în tine şi în soţul care se culcă liniştit cu o sută de alte femei, dar e băiat bun, cu suflet şi cont mare.   

Nani, nani, frâna mamii

Obişnuiam să înghit un algocalmin când aveam dureri de ţeastă, dar Corina, amica mea, mi-a spus că o bluză nouă e un analgezic mult mai bun şi avantajul ar fi că se dă fără reţetă. Corina avea o poveste interesantă. S-a măritat cu Ionuţ pe când erau amândoi săraci şi plini de visuri – în sensul că ea visa să aibă copii, el visa să aibă maşină. Într-o zi, destinul le-a nutrit năzuinţele: ea a devenit mămica unei fetiţe drăgălaşe, iar el a devenit tăticul unei maşini sexy. Şi-au împărţit sarcinile în mod democratic: când urla copilul, sărea ea din pat, iar când urla alarma de la maşină, sărea el. Într-o zi, bebeluşa avea colici şi, printr-o dramatică şi nedreaptă coincidenţă, maşina avea o depresie. Cel puţin aşa a dedus Corina, când s-a aplecat pe balcon de era să cadă-n cap şi l-a văzut pe Ionuţ cum mângâia capota şi vorbea singur, ca Hamlet.

În acest timp, mami a zgâlţâit copilul până-i ajunseseră rinichii-n ceafă. Tati nu era aşa brutal, fiindcă orice legănare poate afecta grav sănătatea automobilului. A doua zi, lichidul din interiorul copilului şi lichidul din interiorul frânelor au început să facă figuri, prin urmare Ionuţ a venit cu idei operative, ca un manager ce era: Corina urma să fugă cu un taxi la spitalul de copii, să-i injecteze urlătoarei ceva-n poponeţ, iar el urma să fugă de urgenţă la autoservice, cu cealaltă odraslă a clanului. La divorţ, judecătoarea a avut tendinţa bizară de a ţine cu Ionuţ, fiindcă şi ea avea o maşină pe care-o iubea ca pe ochii din cap – cele două lampioane fiind cam singurul lucru util pe care-l avea în cap, de altfel.

Roată, roată, te mai pupăcim o dată

Acum zece ani, eram îndrăgostită mangă (ce surpriză) de ceea ce atunci mi se părea un bărbat adevărat. Era o partidă perfectă, poate şi pentru că-şi petrecuse mult timp cu mă-sa, nu se însurase, n-avea copii şi... era să spun că n-avea obligaţii, dar nu pot să ciobesc adevărul istoric. Avea obligaţii mari, în sensul că avea o maşină minoră în întreţinere. Dacă vreodată, atunci când închidea el portiera, ea făcea ”clancâcă” în loc de ”clanc”, era alertă de gradul zero. Fata lu’ tata suferea cu glandele, trebuia dusă undeva. Îi explicam pe înţelesul lui că, pentru o maşină românească, clancâcăia destul de suav, dar se uita la mine ca la o maşteră cu inimă de polistiren. Să-mi fie ruşine obrazului.

Când măsura uleiul de la motor, avea o precizie de chirurg. În schimb, dacă-i ceream un pahar cu apă, vărsa jumate pe jos, până ajungea la destinaţie. Aşa că am încetat să-i mai cer apă, am început să-i cer vodcă. Măcar să nu mă mai enervez.

Într-o zi, m-am psihanalizat cum am putut şi mi-am dat seama de ce eram geloasă: maşina avea sistem de autoîncâlzire, iar eu aveam picioarele reci. Cred că de aceea nu reuşeam să-mi înlătur rivala. Când am făcut pană pe DN Horror, am crezut că-l pierd pe iubitul vieţii mele, care-o pierduse pe iubita vieţii lui: roata. A ţinut minute-n şir cauciucul spart în braţe, l-a privit mai întâi ca un paramedic de la Smurd, apoi ca un psiholog, apoi ca un îndrăgostit, apoi ca un amant feroce. Dacă roata avea gură, i-ar fi făcut respiraţie artificială. Când a început să se uite în jur, în peisajul bucolic, m-am rugat din tot sufletul să nu caute un loc unde s-o îngroape, să-i pună cruce şi să-i cânte prohodul. Chipurile a aşezat-o în portbagaj, dar într-o pătură, nu ştiu de ce. Poate şi pentru că-şi botezase maşina Pufuleaţa şi toate ţesăturile se legau între ele.

Prin urmare, menţionez că nu doresc a fi întrebată de ce, în prezent, nu mai am nicio legătură cu pârâtul, deoarece consider că am avut parte de suficiente traume morale, ce nu au încetat decât în clipa când mi-am achiziţionat nişte săndăluţe, o poşetuţă cu ciucurei şi alte farafastâcuri care mi-au confirmat că nu există femei urâte, ci doar femei care nu ştiu să-şi aleagă prostiile pe care dau banii. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite