Când eram mică, faptul că afară erau peste 30 de grade nu însemna mai nimic. Nu-mi puneam problema că e prea cald şi de fapt nimeni din jurul meu n-o făcea. Acum însă am făcut un drum de 50 de minute şi pe la jumătatea lui m-a apucat groaza că nu voi mai ajunge la destinaţie. Am văzut în jurul meu oameni şi m-am întrebat care o fi secretul lor de par atât de normali, atât de împăcaţi cu faptul că mai avem un pic şi luăm foc. Mi-am atins capul. Era fierbinte, aşa că m-am gândit dacă există vreun algoritm care să îmi dezvăluie în cât timp avea să-mi fiarbă creierul.

După ce te panichezi, e simplu să aluneci spre groază. Imediat începi să nu mai vezi bine, să-ţi tremure mâinile, să te enerveze toţi cei care sunt calmi în jurul tău şi să te întrebi de ce nu ţi-ai luat cu tine nişte apă. Cum puteam face faţă la atâta căldură când eram mică? Cum puteam traversa oraşul copilăriei, prin soarele zdrobitor, fără să o iau razna? Cum puteam sta pe marginea drumului, pe asfaltul încins, aşteptându-mi rândul la elastic, în soare, fără să mă dezintegrez? Cum puteam veni după-masa acasă de la ştrand, pe jos, cinci kilometri, doar cu ajutorul unei pâini pe care o cumpăram de la o brutărie de pe drum?

În căutarea puterilor paranormale din copilărie, mi-am continuat drumul răpusă de frică, holbându-mă în jurul meu în căutarea unui semn că şi ceilalţi oameni simt această urgie. Am văzut o femeie care îşi făcea vânt cu un evantai, am văzut un bărbat cu tricoul plin de hărţi de transpiraţie, am văzut un tânăr cu un bebeluş în braţe şi m-am văzut pe mine nereuşind să mă orientez pe străzi, nereuşind să identific numărul blocurilor şi în general întrebându-mă de unde aş putea să iau un taxi la întoarcere.

Acum aproape 15 ani am mers şapte ore pe malul mării, la plimbare, prin soare, şi am făcut apoi un început de insolaţie. Până în ziua următoare eram bine şi nu-mi amintesc ca, în nerozia mea, să mă fi speriat o singură secundă sau măcar să-mi fi dat prin cap să iau cu mine o pălărie de soare. 15 ani şi 50 de minute mai târziu, am ieşit din casă într-o călătorie curajoasă, atentă la fiecare modificare a pulsului sau a vederii, vânând halucinaţiile şi exasperată de uscăciunea gurii, convinsă că un om poate să o ia razna doar dacă i se aminteşte ceva despre nişte coduri de caniculă.

Finalul poveştii e unul fericit: am reuşit să-mi înving groaza şi să mă întorc tot pe jos, fără ajutorul unui taxi. Când am intrat în apartament eram purtătoare de glorie. Am avut nevoie de două ore de zăcut, pentru a-mi recupera simţurile şi temperatura normală a corpului, apoi am plutit prin casă toată ziua, la zece centimetri distanţă de pământ, convinsă că am trecut prin una dintre cele mai dificile încercări ale vieţii. Am concluzionat că puterile paranormale din copilărie nu-mi mai revin, dar îmi cresc altele noi, misterioase: alea care te ajută să-ţi convingi creierul că va fi bine.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.