Autobuze pline cu oameni singuri
0Oamenii merg prin căldura ciudată de octombrie ca într-o transă din care nu se poate ieşi. În stânga trec maşini cu geamurile deschise. În dreapta, patru ciori nervoase se bat pe o nucă. E o singură nucă şi fiecare din ele o vrea. Ciorile cheamă iarna, dar nu de data asta.
Mergem pe trotuarul lipsit de umbră. Ar trebui să traversăm, dar uneori e atât de greu să faci un lucru simplu, încât ne continuăm drumul. Din faţa noastră vin tineri în pataloni scurţi, iar soarele de octombrie ne bate-n cap pe toţi, pentru că nimeni, dar nimeni nu şi-a luat de acasă şi pălăria de paie.
Oraşul acesta e ciudat. În urmă cu o săptămână era ger de dimineaţa până seara, acum e ger doar la prima oră, iar în curând oamenii îşi vor lua cu ei două tipuri de haine – de vară şi de iarnă, în timp ce bietele ciori vor suferi de cald tot mai amarnic. Din faţă vine acum o bătrână care se deplasează cu ajutorul unui baston metalic cu trei picioare. Înaintează atât de încet încât ai putea spune că de fapt s-a oprit şi admiră oraşul cu ochii închişi. O lăsăm în urmă şi ne îndreptăm spre staţia de autobuz de la colţul străzii, acolo unde va trebui să facem un efort de neimaginat şi să traversăm.
Oraşul acesta, lovit de soarele bolnav de octombrie, e plin de nave spaţiale gigantice şi păsări răpitoare, cartierele se răsucesc în jurul trecătorilor, gardurile lasă să se vadă curţi pline de iarbă şi câini leşinaţi, iar printre deschizături privesc uneori spre tine femei curioase, care-şi păzesc proprietăţile, dar vor să ştie şi ce se întâmplă pe stradă. Trecem pe lângă blocuri, apoi case, iar blocuri şi geamuri deschise din care nu se aude nimic. Uneori oamenii sunt câte doi, câte trei, câte şapte, iar alteori sunt singuri. Oamenii singuri merg liniştiţi când încă e zi, merg încrezători, curajoşi, e o lume nouă afară, în care oamenii au voie să fie fi singuri. Sunt mulţi oameni singuri pe străzi.
Noi înaintăm până la colţ, ne oprim la trecerea de pietoni, aşteptăm să se facă verde şi ne privim pantofii. Uneori, când aştepţi la semafor poţi avea un moment de luciditate, unul oribil, în care într-o secundă primeşti pe cale cosmică tot adevărul. Creierul tău amărât se inundă. Jjj! Degeaba vrei să alungi tot ce ai aflat acum despre tine, despre viaţa ta, degeaba te uiţi în jur, la pădurea de nave cosmice sau blocuri sau ce-or fi. Când se face verde pornim spre staţia de autobuz, însă pe la mijloc privim înapoi peste umăr şi tresărim. În spatele ne urmează bătrâna cu care ne-am intersectat mai devreme, ajutată de bastonul ei metalic cu trei picioare.
Nu ne cunoaştem, nu ne-am mai văzut şi nu ne-am vorbit niciodată, şi totuşi avem acest scop comun. Noi, ea şi toţi ceilalţi oameni care merg în aceeaşi direcţie şi pe care-i vedem abia acum. Cu toţii traversează, vin din toate părţile, nimeni nu vorbeşte cu nimeni. Până şi femeile ascunse în curţi au ieşit la poartă, ca să vadă mai bine cum o mulţime de oameni singuri se îndreaptă spre acelaşi punct, fredonând în cap aceeaşi melodie. Este cald, este octombrie, suntem bine şi alunecăm la loc în amnezie într-o altă zi a vieţii noastre. Una dintre cele patru ciori a câştigat nuca, dar apoi a pierdut-o din nou, iar noi ne îndreptăm cu toţii spre autobuzul care ne va duce acasă.
Se încarcă comentariile...
