DRAGOSTE MODERNĂ Am ales să trăiesc
0
Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.
Se spune că anii adolescenţei sunt cei mai frumoşi... Mă regăsesc însă acum, la 31 de ani, trăind cu adevărat cea mai frumoasă vârstă, vârsta siguranţei de sine, a certitudinii dorinţelor, a fericirii, pentru că mi-am permis luxul de a lua, în urmă cu doi ani, cea mai importantă şi frumoasă hotărâre – de A FI FERICITĂ...
...Şi cum nimic din ce-i important nu se obţine uşor, am strâns din dinţi, conştientă că-mi va fi greu, că voi avea zile triste, momente de deznădejde şi debusolare, însă la fel de conştientă că aceste momente sunt normale şi trebuie să trec prin ele ca printr-un soi de travaliu, care să mă „purifice“ şi să mă pregătească pentru ceea ce mereu am simţit că-i pus de-o parte pentru mine (vorba bunicii)...
...Şi, în noiembrie 2011, am început să împachetez, în cutii şi geamantane, haine, cărţi, farfurii, animăluţele (peruş, hamsteri pitici şi Smoky, puiuţa de mops care se lipeşte de suflet), anii şi amintirile unei relaţii care a durat mult, prea mult, 10 ani mai precis... Dar
n-am luat şi supărările, frustrările, nefericirea, căci le-am trăit şi la ele voiam să renunţ, ci doar pe mine şi sufletul meu împăcat şi încăpăţânat să simtă că poate mai mult de atât. N-am suferit atunci, căci relaţia noastră murise demult, iar ultimii ani au fost o constantă suferinţă, şi oricum niciodată n-a avut ingredientele unei poveşti frumoase, n-a avut tandreţe, spontaneitate, atracţie, joc, veselie, ci doar platitudinea şi seriozitatea unei relaţii, pe care nici la senectute nu-mi doresc s-o trăiesc. Am renunţat la prea multe lucruri care îmi făceau plăcere, la prietenii pe care el nu îi suporta, la dorinţe, la visuri, la mine până la urmă, doar pentru a face lucrurile să meargă...
Şi au mers atâţia ani, cu roţi pătrate, şchiopătând, împingând... Către ce? Aceasta a fost întrebarea care m-a trezit din moleşeala letargică în care mă aflam de atât de mult timp. Pentru ce tot acest chin?
M-am trezit mergând din inerţie pe un drum care nu ducea nicăieri şi fără vreun scop, căci căsătoria era exclusă, el nu concepea gândul şi mie mi-a fost extrem de clar că, în astfel de condiţii, a ne căsători ar fi însemnat doar să bifez evenimentul pe lista must do-urilor din viaţă, dar mi-aş fi îngropat sufletul şi tot ceea ce simţeam că exista undeva, frumosul, şi chiar dacă nu era pentru mine, tot era o alinare să ştiu că există...
Dansând cu Smoky
...Aşa că m-am mutat, după ce am stat pe la prieteni câte două-trei zile şi eram mereu cu „casa în spate“, într-un apartament drăguţ şi luminos, pe care l-am simţit „acasă“ de cum l-am vizionat. Era locul perfect pentru mine şi apăruse de nicăieri oferta de închiriere, parcă cineva, acolo sus, trăgea sforile şi completa puzzle-ul noii mele vieţi. Mulţumesc şi acum lui Dumnezeu că am avut lângă mine prietenii, care m-au ajutat cu mutatul, cu vorbele bune, cu tot suportul lor delicat şi necondiţionat şi care nu mi-au întors „răceala“ cu care îi tratasem atâţia ani, fiindcă El nu-i suporta...
Încetişor mi-am despachetat lucrurile, le-am şters de praful nefericirii şi am încercat să mă regăsesc, să mă recompun, să mă simt din nou bine cu dorinţele şi gândurile mele. În fiecare mişcare pe care o făceam, descopeream libertatea şi mă simţeam inundată de o căldură care mă alina şi îmi aducea lacrimi în ochi, fiindcă simţeam că pot face orice îmi doresc şi când îmi doresc, fără compromisuri, renunţări, explicaţii, vinovăţie. Eram doar eu, în proces de reconstrucţie, pe cale de a redeveni frumoasă, veselă, bună, sigură pe mine...
Sigur că bucuria „liberării“ nu s-a ţinut constant de mine, „ca marca de scrisoare“, şi am avut şi momente mai tensionate emoţional, de tristeţe, de singurătate, de deznădejde, însă ştiam că sunt normale şi uneori chiar mă bucuram că am astfel de trăiri, fiindcă însemna că simt, că sunt din nou vie afectiv, şi mi-am oferit luxul de a suferi, de a trece prin acest travaliu purificator, prin care îmi ard nefericirea şi tot ce-a fost urât şi rău şi din care voi ieşi mai curată emoţional, mai bună şi mai pregătită pentru viaţa cea nouă.
Revelionul 2011-2012 l-am petrecut în aceeaşi notă, singură şi cu trăiri ambivalente, dansând cu Smoky în casă şi uitându-mă la filme, nu fiindcă n-aş fi avut oferte de umeri pe care să-mi vărs amarul, ci fiindcă aceasta a fost alegerea mea, considerând că am nevoie de această experienţă, ca de o renaştere într-o viaţă nouă, iar la ora 12, în noaptea dintre ani, îmbrăcată în rochiţă, coafată şi gătită ca pentru petrecere, am desfăcut şampania şi, cu lacrimi în ochi, mi-am spus: „E primul moment din restul vieţii mele!“...
...Şi aşa a fost, căci peste câteva luni l-am întâlnit pe Cosmin, cel „al meu şi pus deoparte“ cum mă tot „ameninţa“ bunica, cu înţelepciunea pe care numai cei bătrâni o au. Totul s-a întâmplat repede, cursiv, de la sine, aşa cum ar trebui să fie.
Am renunţat la prea multe lucruri care îmi făceau plăcere, la prietenii pe care el nu îi suporta, la dorinţe, la visuri, la mine până la urmă, doar pentru a face lucrurile să meargă... Şi au mers atâţia ani, cu roţi pătrate, şchiopătând, împingând... Către ce?
La ora 12, în noaptea dintre ani, îmbrăcată în rochiţă, coafată şi gătită ca pentru petrecere, am desfăcut şampania şi, cu lacrimi în ochi, mi-am spus: «E primul moment din restul vieţii mele!»...
Moment de panică: mi-a deschis portiera. Mă uitam la el şi nu pricepeam ce vrea... Apoi mi-am amintit că sunt femeie şi mai există încă bărbaţi «ciudaţi» care au învăţat, în preistorie probabil, să fie galanţi...
Lungul drum de la capătul holului
Am venit acasă vineri seară de la facultate, hotărâtă ca în seara zilei următoare, după cursuri, să ies în oraş, împreună cu o colegă de facultate şi soţul ei, căci viaţa mea socială tindea spre zero şi la uşă nu-mi suna decât domnul de la UPC. În faţa blocului mă aştepta vecinul meu, pe care îl ştiam din vedere, şi care îmi mai deschisese de câteva ori, galant, uşa liftului, când aveam prea multe bagaje pentru doar două mâini. Nu-i ştiam numele, nici el pe al meu şi după ce ne-am salutat m-a întrebat direct: „Ce faci mâine seară?“. „Ăăă, păi, merg la facultate, am câteva cursuri şi apoi nu ştiu...“, i-am răspuns eu, cam bulversată de abordare. „Aş vrea să te invit la un restaurant“, spuse el uşor stângaci, iar eu, zăpăcită de sutele de gânduri care se luptau în capul meu atunci (ooo, restaurant, nu „păpuşă, te scot la o cafea?“) şi cu inima care se zbătea aproape vizibil, am reuşit să bâlbâi un „Ăăă, mda, mergem!“, apoi am făcut cunoştinţă şi am schimbat numerele de telefon, ne-am urat o seară faină şi am tulit-o în scara blocului, până să devină hilară roşeaţa adolescentină care mă colora... Ajunsă în casă, au început să-mi tremure genunchii, mă învârteam zăpăcită precum musculiţa de oţet, treceam în revistă întreaga garderobă şi îmi tot spuneam că e doar o ieşire, nu m-a cerut de nevastă (!!).
Ziua următoare nu ştiu cum a trecut, a fost oarecum atemporală până când am schimbat mesaje cu „vecinul“, în care îl anunţam că vin înspre casă, iar el îmi spunea unde făcuse rezervarea şi la ce oră ne întâlnim. E inutil să spun câte rochiţe am probat şi cât m-am învârtit în faţa oglinzii până la 21.30, când a ajuns în faţa uşii mele... Drum lung, de altfel, din celălalt capăt al holului, unde locuia el, pe acelaşi etaj...
...Şi am ieşit. Moment de panică: mi-a deschis portiera. Mă uitam la el şi nu pricepeam ce vrea... Apoi mi-am amintit că sunt femeie şi mai există încă bărbaţi „ciudaţi“ care au învăţat, în preistorie probabil, să fie galanţi... Am ajuns la restaurant, am comandat câte o bere şi am vorbit, mult, despre orice şi despre nimic, despre banalităţi şi lucruri vitale pentru univers... Apoi am plecat spre Centrul Vechi, să ne plimbăm, să mai tragem puţin de timp, să mai stăm puţin împreună, uimiţi amândoi, în sinea noastră, de cât de bine ne simţim... Şi ne-am tot plimbat, până pe la vreo 4.30 dimineaţa, când am ajuns acasă... Ciudat, „acasă“ însemna acelaşi bloc, scară şi etaj pentru amândoi...Şi tot nu ne dădeam duşi, aşa că am considerat absolut vital să plimbăm căţelul şi să mai povestim puţin.
Am adormit zâmbind, răspunzând mesajului de „somn uşor“... A doua zi, am primit alt mesaj, mă invita la Cetatea Poenari, într-o excursie de o zi. Am admirat peisaje frumoase, am simţit emoţii minunate, ne-am ţinut de mână... Firesc, uşor, natural a venit şi primul „Te iubesc, Ligia“, scris pe un afiş şi lipit pe geamul dormitorului său, ca eu să-l pot citi când mă uit pe geamul de la bucătăria apartamentului meu... Apoi flori, multe flori, primul sărut seara, în parc şi extrem de mulţi fluturaşi în stomac. Am devenit nedespărţiţi.
După două luni de traversat, fiecare, etajul de la un apartament la altul, de ziua noastră, am primit în dar cererea în căsătorie şi cheile apartamentului său. Ne-am mutat împreună, ne-am redecorat casa şi, cel mai important, sufletele, în culorile veseliei şi iubirii... Florile curg în continuare, la fel şi surprizele, „te iubesc“-urile, planurile...
Primul moment din restul vieţii mele
În fiecare seară îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru minunea pe care mi-a dăruit-o şi mă rog să mă facă demnă de asemenea cadou. Nu regret nimic din tot ce-am trăit înainte să-l cunosc pe Cosmin, nu regret că nu ne-am cunoscut mai devreme, fiindcă toate se întâmplă la timpul lor, atunci când eşti pregătit să le trăieşti. Nu-mi mai amintesc cum era viaţa mea înainte de Cosmin, căci parcă n-o pot concepe altfel, ţin minte doar şampania din noaptea de Revelion, care a marcat „primul moment din restul vieţii mele“... Trăiesc acum tot ceea ce am simţit mereu că exista undeva şi asta doar fiindcă mi-am permis „aroganţa“ de a fi fericită, fiindcă am preferat să provoc necunoscutul, decât să mă mai complac în moleşeala obişnuinţei, care taie aripile şi îngroapă sufletul.
Antonia igia Bondar este licenţiată în psihologie, anul acesta va absolvi şi Facultatea de Drept şi se pregăteşte pentru o carieră în magistratură.
Se încarcă comentariile...
