Cum găsim înăuntrul nostru resursele necesare ca să trecem peste loviturile vieţii: „Creierul nu face diferenţa între gravitatea situaţiilor“

Uneori, viaţa ne pune la încercare atât de greu încât simţim că nu ne mai putem ridica după o astfel de lovitură, iar revenirea e cu atât mai dificilă într-o societate în care aparenta perfecţiune este căutată cu aviditate. Scriitorul francez Marcel Proust sublinia atât de frumos un adevăr pe care l-am discutat cu psihologul clinician Gyorgy Gaspar şi expertul în parenting Otilia Mantelers: “sufletul nu cunoaşte situaţii de viaţă fără ieşire”.

Nu de puţine ori sperăm ca trecerea timpului să ne vindece rănile, numai că există răni care nu pot fi vindecate de uitare, pentru că sunt atât de profunde încât se redeschid atunci când ne este lumea mai dragă. În plus, nu suntem învăţaţi să căutăm cu adevărat înăuntrul nostru resursele necesare pentru a depăşi astfel de momente dificile, ci să ne ascundem suferinţa pentru a nu fi judecaţi, consideraţi slabi, marginalizaţi, ocoliţi de cei din jur.

Nu în ultimul rând, încercăm să ne convingem că întotdeauna se poate mai rău, căutând adesea exemple mai grave la cei din jur, o altă modalitate prin care vrem să ne asigurăm că suntem, de fapt, bine. Sunt însă acestea metodele care ne pot ajuta, cu adevărat, să ne ridicăm după o cădere, sau ne amăgim singuri?

La întrebări au răspuns Otilia Mantelers, expert în parenting şi sănătate relaţională, şi Gyorgy Gaspar, psiholog clinician, care au fost prezenţi în studioul Adevărul Live. 

„Există multe strategii prin care noi încercăm să ne descurcăm cu problemele noastre. Cele mai întâlnite reacţii sunt însă lupta, fuga sau îngheţul. Când luptăm spunem că problema noastră se datorează persoanei de lângă noi, o căutăm în exterior. În momentul în care fugim, avem impresia că este în noi, iar când îngheţăm avem tendinţa să ne blocăm. Nu acceptăm realitatea, nu acceptăm că da, este foarte greu. Iar atunci lucrurile se complică, pentru că interpretăm greşit fie persoana de lângă noi, fie persoana noastră. Mintea încearcă să ne protejeze. Scenariile negative ne sabotează. Problemele vin, noi avem şi resurse, dar important este să le găsim. Ambele variante sunt nocive, dar este mai greu să ne ridicăm când scenariul negativ este împotriva noastră”, a declarat psihologul clinician Gyorgy Gaspar. 

Cum reacţionează oamenii când greşesc?

„Părinţii, de exemplu, se tem că greşesc în relaţia cu copilul şi se blamează foarte tare pentru asta. Pe cealaltă parte, se tem că au un copil defect. Şi astea sunt strategiile lor de a face faţă unei situaţii. Ceea ce i-ar ajuta, mai degrabă, să facă faţă este să treacă de primul pas, să conştientizeze scenariul, fără să caute vinovatul. Ar trebui să spună: hai să văd ce simt eu deocamdată. Ce simt eu acum? De unde vine frica? Atunci când lucrezi cu oamenii, nu poţi să te duci să le dai sfaturi. Mai întâi omul trebuie să fie ascultat. Şi chiar dacă unii oameni ne activează, fie că ne supără, fie că ne plac, să îi ascultăm, să vedem de ce simt oamenii aşa. Li se pare ciudat, pentru că majoritatea oamenilor cred că trecutul e trecut”, este de părere expertul în parenting Otilia Mantelers.

Pierderea cuiva drag

„Atunci când vedem că o persoană dragă suferă, că a pierdut pe cineva, avem tendinţa de a încerca să scoatem suferinţa din viaţa persoanei. Intenţiile noastre sunt bune. Problema este însă că nu cunoaştem destul de bine felul în care reacţionează psihicul cuiva. Ca să înţelegem este nevoie de maturitate psihologică, emoţională. Dar din copilărie, din trecut, venim cu atâtea traume emoţionale, cu ideea asta că timpul le rezolvă pe toate. Când consolăm oamenii astfel, noi încercăm să ne protejăm pe noi, pentru că eu ştiu că dacă eu te las pe tine să înfrunţi durerea ta, va trebui să o înfrunt şi eu pe a mea. Nu trebuie să sărim repede pe ce am trăit, să minimizăm suferinţa noastră, pentru că apar o serie de probleme biologice, ne îmbolnăvim relaţia. Trebuie să îi lăsăm timp să se vindece”, spune psihologul.

„Ştiinţa ne arată că creierul interpretează situaţiile de viaţă, indiferent de greutatea lor, raportându-se la noi. Creierul nostru emoţional răspunde la fel, creierul nu face diferenţa între gravitatea situaţiilor. Ce face diferenţa este perioada de timp de care avem nevoie să ne liniştim. Însă prima reacţie ar putea fi aceeaşi”, completează Gyorgy Gaspar.

Problemele proaspetelor mămici

„În lumea mamelor se spune «ah, tu ai un copil, stai să vezi cum e cu doi». Este o formă de ruşina mama respectivă. Dar nu este aşa. Când ai primul copil, este prima mare schimbare din viaţa ta. Când îi spui unei mame care un copil aşa ceva, îi negi durerea. Noi nu avem nevoie de asta, avem nevoie să primim înţelegere. Atunci când ai primul copil, prima frică care se activează este «dacă nu reuşesc să am grijă de el?». Trebuie să vedem de unde vine grija asta. Poate mama noastră nu avea timp să aibă grijă de noi când noi eram copii. Apoi, la al doilea copil, apare o altă frică. În fiecare etapă, apar alte frici. Niciuna nu trebuie neglijată. Nu există frici mai importante sau mai puţin importantă, doar frici mai mici sau mai mari, pe care noi trebuie să învăţăm cum să le gestionăm”, a declarat Otilia Mantelers.

Val de confesiuni pe Facebook din partea românilor bătuţi de părinţi: psihologii explică nevoia de spovedanie publică şi ce ascunde argumentul „m-au bătut, dar mi-a prins bine”

„Cinismul ascunde foarte multă frică, durere şi suferinţă. Persoana cinică, perfecţionistă, are activate tone de armuri, iar curajul însemnă să recunoşti că da, am avut o copilărie imperfectă. Ai au avut curajul să ne investească cu foarte multă încredere. Foarte mulţi au empatizat, alţii s-au speriat şi-au spus cum să îndrăzneşti să îţi pui la îndoială părinţii. Şi nu despre asta este vorba, nu ne confesăm ca să ne acuzăm părinţii. Înţelegem ce au făcut bine, dar ştim şi că au greşit. Când ne permitem să ne arătăm durerea şi suferinţa este bine să o facem înţelept, pentru că oamenii vor răspunde aşa cum cred ei şi este posibil să suferim şi mai mult. Marea diferenţă între cinism şi compasiune este că eu mă simt superior ţie. În momentul în care sunt empatic însă, mă cobor la acelaşi nivel cu tine, suntem cu toţii în aceeaşi oală”, a precizat psihologul Gyorgy Gaspar. 

Procesul vindecării unei suferinţe

„Atunci când vine vorba de acceptarea necondiţionată, eu spun că acceptăm în totalitate gândurile şi emoţiile noastre, nu şi comportamentele noastre. E ok ce simţim, nu să începem să dăm cu paharele de pereţi. În momentul în care ne asumăm procesul de vindecare, acceptăm starea respectivă, dar ştim că dincolo de emoţia asta de frică, ştim că acolo sunt comorile, resursele. Dacă am parcurs drumul ăsta o dată, ştim că apoi va fi mai uşor. Sistemul limbic, partea emoţională a creierul meu ştie că se poate, că am mai trecut prin asta şi am trecut peste”, a mai declarat psihologul clinician. 

Otilia Mantelers, expert în parenting şi sănătate relaţională, şi Gyorgy Gaspar, psiholog clinician, au fost prezenţi în studioul Adevărul Live. FOTO David Muntean

Confruntarea cu demonii

„Dacă demonii sunt reprezentaţi de oamenii de care suntem ataşaţi, această confruntare nu este recomandată. Ideal ar fi să fim înţeleşi şi să ni se spună «îmi pare rău că te-am rănit». Ca să îmi confrunt demonul, mă duc către altă persoană, mă duc să fac terapie sau să vorbesc cu o persoană de încredere, să înţeleg ce am făcut, ce nu a fost bine. Aşa confrunţi demonii. Să recunoaştem care sunt demonii trecutului, care sunt demonii prezentului. Ca să te vindeci ai nevoie de oamenii care cred în tine, de un terapeut, de grupuri de suport. Ai nevoie de suport şi de un program de vindecare. Acceptarea suferinţei, a momentelor dificile, face ca noi să ne recăpătăm încrederea în propria persoană. Creierul meu învaţă că sunt puternic, că pot trece peste această situaţie dificilă”, spune Otilia Mantelers.