Într-o societate în care mulţi nu ştiu că „mă-ta are cratimă”, şcoala este un „pericol”

Nu aş fi crezut, anul trecut pe vremea asta, că voi fi în stare să trec din nou printr-o sesiune. Mintea e atât de şmecheră încât reuseşte, cumva, să te convingă de faptul că „nu mai eşti capabil“ şi că e potrivit să faci doar lucruri „specifice“ vârstei.

Adică la 35 de ani nu mai poţi TU să înveţi „ca la carte“, pentru că nu mai ai răbdare, mai degrabă te învârţi prin oraş şi bei Cosmopolitan căutându-l pe Mr. Big, ca în „Sex and the City“.

Ei bine, după o vară de studiu şi de învăţat, am intrat la Compoziţie-Jazz-Muzică uşoară, la Conservator. Nu a fost uşor. Apoi am trecut prin disperarea acumulării de materie, m-am dat cu capul de pereţi întrebându-mă: „ce mi-a trebuit?!“, am planificat, am amânat perioada recapitulativă căci venise iar ziua mea, în vacanţa de Crăciun, şi m-am trezit pe 6 ianuarie, în prag de sesiune, cu muuult de studiat şi de învăţat.

M-am gândit să mă bag în pat, să spun că sunt bolnavă şi să nu mai merg nicăieri, de frică, pentru că toată lumea îmi spunea că e foarte, foarte greu: „eu nu aş mai avea răbdare, la vârsta asta!“.

Deja mă vedeam cu un picior în groapă şi cu unul împingând manualul de Istoria Muzicii sub pat să nu-l vadă nimeni.

M-am apucat, uşor-usor (zic uşor-uşor, ca să nu zică lumea ca sunt tocilară). Am studiat câte patru ore zilnic la pian, o ora canto, două ore auz, solfegii, în rest, conspectativ şi recapitulativ la materiile teoretice.

Şi pe 17 ianuarie am intrat în primele examene. Şi mi-am dat seama că, dacă aş fi făcut şcoala asta la 18 ani şi aş fi fost în stadiul acela cu materia, nu aş fi venit la multe dintre examene, de frică să nu le pic ‒ lucru pe care l-am văzut la mulţi dintre colegi. Adevărul este că am probat, din nou, faptul că timpul fiecăruia de maturizare nu are legătură cu pragul de 18 ani. Încrederea în sine nu este un lucru dat, ci construit cu greu ‒ personal, mai am îndoieli şi acum, uneori, după atâţia ani de „experienţă“.

Revenind am înţeles, în sfârşit, cum e să înveţi eficient, să percepi accentele pe care le pun profesorii, să intuieşti, să recapitulezi din mers, să studiezi la pian în timp ce analizezi forme de lied. M-am gândit, de multe ori, la colegii mei care abia au terminat liceul şi care probabil visează altfel la frumuseţea vieţii, imaginează momente fulminante şi plănuiesc o glorie iminentă, garantată de absolvirea unei şcoli atât de frumoase şi de complexe precum Conservatorul de Muzică, deşi percep mulţi dintre ei eroarea gravă în care se află sistemul muzical de valori şi nu numai, în România.

De ce am hotărât să mă înscriu la şcoală, în loc să iau cursuri de playback şi de nepăsare? Din conştiinţa poate prostească pentru unii. Pentru că eu nu aş putea să trăiesc cu mine însămi ştiind că nu am aprofundat tot ce se putea în legătură cu meseria mea. Aşa am învăţat demult din vorbele citate puţin ironic de tatăl meu de fiecare dată când venea acasă si ne găsea, pe mine şi pe fratele meu, studiind: „Învăţaţi, Învăţaţi, Învăţaţi!“, spunea cu alt glas, „tata Lenin“.

Într-una din zilele trecute, când simţeam că-mi ia foc creierul, am început să zapez. Am ajuns la un program în care o doamnă, prin telefon, ţipa la alta aflată în platou, cu mare supărare: să vorbească pe înţelesul ei, naibii, ce atâta filosofie o încurcă, e clar că şi ea se încurca în idei. Am mai văzut-o pe doamna cu exprimarea „alambicată“ implicată în discuţii mondene, însă, discursul ei a fost ceva ce m-a surprins pentru că era complex, evident referindu-se la lucruri ce-ar trebui să fie superficiale pentru noi toţi, însă maniera de exprimare şi felul în care ştia să facă dintr-o eroare umană, un eveniment psihologic, mă făcea să ascult. Poate şi din dorinţa de-a percepe idei despre problemele evident sociale cu care ne confruntăm şi care au reverberaţii puternice în sinele oamenilor mai puţin preocupaţi de propria devenire. (Eh, acum înţelegeţi de ce mi-a plăcut doamna „alambicată“?)

Revenind, şcoala reprezintă un pericol ‒ evident, spun o prostie, dar într-o lume în care majoritatea oamenilor nu ştiu că „mă-ta are cratimă“, rişti ca ea să te îndepărteze de mare public şi de scopul tău. Şi, dacă te afli la o vârstă a căutărilor, e posibil să nu înţelegi că elitismul este considerat o boală în lumea de azi. Vă vorbeşte despre asta o persoană mereu „acuzată“ de această „infracţiune“. De aceea, am oscilat mereu între lucruri complexe şi lucruri simple, pentru că, pe de-o parte am simţit tendinţa vremurilor, pe de altă parte am simţit chemarea mea, şi, până la urmă, am dat curs ultimei variante căci mi-am dat seama că într-un final rămânem fiecare doar cu sine şi cu amintirile sale şi, cum spune o vorbă: e mai bine să regreţi ce ai făcut decât ce nu ai făcut (pentru tine).

În aceeaşi măsură am învăţat să îmi pese de oameni. Cred în transformări, aşa cum şi eu, la rândul meu, am fost ajutată în devenirea mea.

Cred că trebuie cântat şi pentru masa de oameni care percepe mai puţin nuanţele.

Cred că trebuie găsit un limbaj comun care sa întindă o mână celor care sunt prea preocupaţi de faptul că nu au bani să cumpere carne de porc, fără să ştie că vegetarianismul este un mod de viaţă mult mai sănătos. Şi de aici încercările mele de genul „episodul Florin Salam“.

Întrebarea este: ne lăsăm modelaţi de lumea din jur sau încercăm să modelăm, cu riscul de-a fi percepuţi ca „nebuni care se încurcă în propriile idei“? Dăm tot ce putem în cântec sau mergem pe principiul că „un artist nu e artist dacă nu are public“?