Îmi e foame

În mine trăieşte un monstru. La picioarele lui mă închin în fiecare dimineaţă când duc ofrande. Nu din respect sau iubire, ci doar de frică, căci împărţim aceeaşi inimă.

Monstrul din mine este mereu înfometat, dar nu se poate hrăni singur. Avem o relaţie parazitară, unde eu sunt gazda care asigură supravieţuirea şi dezvoltarea, iar el parazitul ce înfloreşte tot mai frumos în timp ce eu cad pradă nebuniei, urâtului şi sunt ameninţată cu dispariţia.

În fiecare dimineaţă îndeplinesc acelaşi ritual de potolire a bestiei. Un drum al câştigării dreptului de a mai trăi o zi, de a nu avea inima zdrobită de pumnul monstrului ce nu cunoaşte moartea, ci doar foamea. Mă îndrept către el în genunchi, unde păstrez răni vechi ce se redeschid de fiecare dată şi încep să sângereze, şi cu plecăciuni lungi, până-n pământ, îmi arăt inferioritatea şi supunerea. Îi spăl picioarele albe ca laptele, pe care le sărut cu buzele mele crăpate şi lipsite de culoare, şi-l las să-mi deseneze pe frunte semnul înrobirii mele. Odată însemnată, am dreptul să mă ridic. Din genunchi îmi curge sânge, un sânge aproape negru şi gros, care se scurge pe picioare şi-mi ajunge sub tălpile goale. Îmi calc sângele-n picioare şi-i ofer monstrului jertfa mea. O arunc direct în gaura neagră, fără margini şi fără dinţi, din care nu iese niciun sunet şi care-i ţine loc de gură. Ca la un semn de nimeni făcut şi de nimeni văzut, gaura ce ţine loc de gură se închide. Pământul se cutremură şi crăpături adânci apar în pământul de sub picioarele mele, acum roşu de la tot sângele scurs din rănile deschise. Nu plâng, nu ţip, nu respir. Doar aştept ca momentul să treacă, pentru că ştiu ce urmează. După avalanşa dureroasă a hrănirii, monstrul va vorbi şi abia atunci va începe ziua mea. „Îmi e foame”, îl aud în timp ce mă ridic de pe pământul înroşit. „Îmi e foame!!!!”, îmi urlă-n faţă gaura neagră şi ochii monstrului privesc în ochii mei albaştri. „Ştiu. Şi mie-mi e foame. Mereu îmi e foame”, îi răspund bestiei din mine. „Adu-mi mai repede mâncare şi poate nu murim nici astăzi”. Şi cu ordinul primit, plec în căutarea unei alte ofrande pentru monstrul din mine ce nu poate fi potolit.

Ca la un animal încolţit, pe care orice om întreg la minte l-ar pune într-o cuşcă cu gratii înalte şi i-ar arunca mâncare de la distanţă, simţurile mă fac să văd în orice om o posibilă jertfă de sacrificat pe altarul negru al gurii monstrului. Şi când nu mai reuşesc să disting realitatea în care mă aflu, cea a unui corp infestat pus în mişcare doar de legătură otrăvită dintre parazit şi gazdă, încep să distrug totul în calea mea şi să omor fără nicio remuşcare. Doar aşa pot face rost de încă o jertfă. Mă anulez pe mine şi mă închid într-un loc în care domină dorinţa de supravieţuire, care e una sălbatică şi nu cunoaşte frica, nevinovăţia sau remuşcarea. Preia controlul asupra mea doar pentru câteva secunde, timp suficient pentru a face rost de o nouă ofrandă pentru monstrul din mine. Ofrandă pe care ajung s-o car tot eu.

Înfometată, duc ofranda unui monstru şi mai înfometat.