Val de confesiuni pe Facebook din partea românilor bătuţi de părinţi: psihologii explică nevoia de spovedanie publică şi ce ascunde argumentul „m-au bătut, dar mi-a prins bine”

Val de confesiuni pe Facebook din partea românilor bătuţi de părinţi: psihologii explică nevoia de spovedanie publică şi ce ascunde argumentul „m-au bătut, dar mi-a prins bine”

Zeci de români au postat pe reţeaua de socializare Facebook propriile poveşti despre cum părinţii au apelat la palme, pumni, curea, furtunul de la maşina de spălat pentru a-i educa sau a-i pedepsi când greşeau. FOTO Arhivă

Prezentarea cazului familiei Bodnariu a declanşat un val de confesiuni pe Facebook, mulţi români povestind propriile experienţe legate de violenţa fizică folosită de părinţi ca metodă de disciplină. Psihologul clinician Gyorgy Gaspar şi expertul în sănătate relaţională Otilia Mantelers explică această nevoie de a împărtăşi public lucruri atât de intime, dar şi ce se ascunde dincolo de argumente de genul „m-au bătut, dar mi-a prins bine”.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cazul familiei Bodnariu şi presupusul abuz fizic asupra copiilor, care ar fi dus la preluarea acestora de serviciul norvegian de protecţie a copilului (Barnevernet), a dus la conturarea unui adevărat fenomen pe reţelele sociale. Zeci de români au postat pe reţeaua de socializare Facebook propriile poveşti despre cum părinţii au apelat la palme, pumni, curea, furtunul de la maşina de spălat pentru a-i educa sau a-i pedepsi când greşeau, dar şi ca urmare a problemelor cu care se confruntau, cum ar fi alcoolismul ori revărsarea frustărilor aduse de neplăcerile zilnice.

În condiţiile în care 63% din părinţii români îşi educă şi astăzi copiii prin bătaie, conform unui studiu publicat, la sfârşitul anului trecut, de “Salvaţi Copiii”, nu este de mirare că multe dintre mărturisirile postate pe Facebook îţi lasă un nod în gât şi aduc lacrimi în ochi.

Pe mine mă bătea mama, iar tatei nu-i păsa. Prima mea amintire din copilărie este despre bătaie. Aveam trei ani şi nu ştiu ce făcusem, dar mama m-a tras de păr până a rămas cu fire în mână, rememorează o tânără. 

„În semn de înţelegere, un alt utilizator vine cu propria poveste tristă din copilărie: „Of... Cât te înţeleg... Taică-meu a fost mai pragmatic: a ales cureaua de transmisie de la Dacia. Cauciuc d'ăla dur, trapezoidal (ce muşchi mai avea!), armat cu fibră de oţel. Cureaua pentru pantaloni era prea lată şi oricum, la cât era de burtos…”

Una dintre cele mai citite astfel de confesiuni online îi aparţine unei jurnaliste, care a simţit nevoia să împărtăşească prin ce a trecut când era doar un copil, alături de fratele ei, după ce a văzut zeci de alte astfel de amintiri dureroase postate de prietenii ei.

Cum amândoi eram ochelarişti, tata ne alinia şi la semnalul «Jos ochelarii!» se dezlănţuia infernul. Ochelarii erau scumpi, noi, copiii, însă, eram gratuiţi. Nu ştiu exact ce lucruri atât de cumplite puteam face noi, dar cafteala era fără limite. Mama era una dintre cele mai bune învăţătoare din oraş, dar acasă orice tact pedagogic era anulat. Venea pe la ora 1 acasă, după ore, începea să citească din colecţia romanelor de dragoste de la editura Univers şi orice şoaptă o deranja. O deranja atât de tare încât atunci când tata venea rupt după 12, 14, 20 de ore de muncă la combinatul siderurgic îi cerea imperios să ne caftească pentru că nu se mai înţelege cu noi. Iar el de-abia aştepta. (…) Mama ne bătea cu făcăleţul, iar tata folosea cureaua. Drept urmare, când am început să-mi iau viaţa în mâini, şcolăriţă fiind, pe lângă caietele de dictando şi cele cu pătrăţele pentru aritmetică în fiecare zi căram în ghiozdan o curea de-a tatei şi un făcăleţ de-al mamei, armele «crimei». După ore urcam într-un autobuz, coboram într-o staţie oarecare şi le aruncam la primul coş de gunoi cât mai departe de casă. Multă vreme taică-meu şi-a legat nădragii cu sfoară, iar mama nu a mai avut cu ce învârti aluatul, povesteşte aceasta, precizând că acum nu se mai consideră o victimă, dar nu ştie dacă a reuşit să-şi ierte părinţii. 

  Nimeni nu se poate vindeca de unul singur: cum putem depăşi traumele 

Psihologul clinician Gyorgy Gaspar şi Otilia Mantelers, expert în parenting şi în sănătate relaţională, consideră că valul de confesiuni dureroase de pe Facebook este încă o dovadă a faptului că puterea relaţiilor este mai mare decât am crede şi curajul uman este contagios.

„Uneori este suficient un singur gest de curaj, din partea unei persoane necunoscute, cu care «copilul interior» se identifică şi astfel se activează în noi energia psihologică necesară pentru a rupe tăcerea, pentru a face invizibilul vizibil şi pentru a îndrăzni să vorbim despre suferinţele noastre emoţionale. Aceasta este şi o dovadă a faptului că rănile noastre emoţionale, dobândite în copilărie, sunt mai mari decât recunoaştem de obicei şi «copilul interior» aşteaptă momentul potrivit pentru a-şi spune povestea. Sufletele noastre rănite au o sete uriaşă pentru a fi ascultate, pentru a putea înţelege mai bine experienţele dureroase din trecut şi pentru a le putea integra în istoria personală de viaţă”, declară aceştia.    

Cei doi specialişti explică această nevoie de confesiune publică punctând că, aşa cum realitatea ne arată, nimeni nu se poate vindeca de unul singur.

Fiecare dintre noi are nevoie de «un celălalt semnificativ» pentru a se raporta şi mai apoi pentru a-ş dezvălui adevărul. Pentru a depăşi traumele noastre din copilărie avem nevoie de trei ingrediente: curaj – îndrăzneala de a vorbi despre durerea noastră; compasiune – suficient de multă preţuire de sine încât să considerăm că merităm să ne spunem povestea de viaţă; şi conectarea – permisiunea de a ieşi din carapace şi de a căuta în afară sprijin şi ajutor. Se naşte o energie extrem de puternică între oameni atunci când aceştia doresc să fie văzuţi, auziţi şi preţuiţi, atunci când dăruiesc şi primesc fără să judece sau să critice, subliniază Gyorgy Gaspar şi Otilia Mantelers.   

Vorbind despre cum ar trebui să procedăm atunci când există în trecutul nostru întâmplări traumatizante, care simţim că ne afecteaza prezentul, specialiştii spun că primul pas este conştientizarea, îndrăzneala de a privi în interiorul nostru, să vădem ce ne-a lipsit în copilărie şi apoi să analizăm sub ce formă am fost afectaţi de aceste lipsuri.

„Multora dintre noi le-a lipsit atenţia părinţilor, altora exprimarea afectivă sau îmbrăţişările, nevoi care sunt prezente şi la vârsta adultă şi pe care inconştient încercăm să le satisfacem în relaţiile actuale. Astfel, este posibil ca un bărbat care nu a primit suficientă hrană emoţională de la părinţii lui să îşi satisfacă inconştient această nevoie prin relaţia de cuplu, cerând ca partenera lui să renunţe la propriile nevoi pentru a se consacra nevoilor soţului – acest bărbat se poate chiar simţi îndreptăţit să ceară şi să primească. Dar, dacă el îndrăzneşte să se cunoască mai bine, observând cu atenţie comportamentele sale, apoi îşi analizează suferinţa (De unde vine? Ce-mi lipseşte? Cum suplinesc aceste lipsuri?) şi construieşte o poveste cu sens despre viaţa sa, atunci a făcut un mare pas spre procesul de vindecare”, spune psihoterapeutul.

Pentru a deveni adulţi împliniţi avem nevoie să “readucem acasă” părţile orfane din noi

Deşi mulţi dintre noi consideră că uitarea aduce vindecarea, psihologul clinician Gyorgy Gaspar atrage atenţia că nu uitarea este esenţa, pentru că ceea ce are nevoie “copilul rănit din noi” este să fie auzit, văzut şi simţit, ajungând astfel, în timp, la eliberare.

„A uita înseamnă a renunţa la o parte din noi, iar acest fenomen nu este sănătos pentru psihicul uman. Noi pentru a ne vindeca avem nevoie de acceptare şi integrare. Una dintre clientele pe care le-am ajutat să-şi proceseze psihologic un abuz din copilărie, la sfârşitul terapiei mi-a spus următoarele cuvinte: «Acum am înţeles că acesta este un episod din viaţa mea şi face parte din mine. Fetiţa abuzată în copilărie a vrut mereu să fie văzută, iar eu mă ruşinam şi fugeam de ea, o respingeam. Dar acum am învăţat să o privesc, să-i vorbesc şi chiar să o iubesc». De aceea, pentru a deveni adulţi împliniţi avem nevoie să «readucem acasă» părţile orfane din noi”,subliniază psihologul.     

Odată cu dezvăluirile emoţionante făcute de zeci de români au apărut şi foarte multe persoane care au încercat să justifice, într-un fel, bătaia folosită în scop educativ, cu argumente de tipul „şi eu mi-am mai luat câte o palmă după ceafă, dar nu am murit, ba chiar le mulţumesc părinţilor, pentru că aşa mi-a venit mintea la cap.”

Totuşi, afirmaţiile de genul “m-a bătut, şi ce, aşa am ajuns mare şi frumos” sunt, dintr-o perspectivă psihologică, străduinţe ale noastre de a face faţă, cât mai bine, abuzului fizic sau emoţional, explică psihologul Gyorgy Gaspar ceea ce se ascunde dincolo de astfel de argumente.

Acestea nu sunt semne de vindecare sufletească, ci doar mecanisme defensive prin care noi negăm suferinţa, de teamă să nu ne copleşească, de teamă că dacă vom deschide cutia Pandorei nu-i vom mai putea face faţă. O rană vindecată sună în felul următor, pusă în cuvinte: «Da, mi-a fost tare greu, am suferit mult, părinţii mei nu au putut să fie mereu alături de mine, uneori chiar mi-au făcut rău – ceea ce încă mă doare destul de tare. Dar, am învăţat că pot să vorbesc despre asta, să-mi pun în cuvinte emoţiile, am învăţat că părinţii mei nu sunt perfecţi, au făcut ce au ştiu şi ce au putut. Acum responsabilitatea mea este să fac lucrurile mai bine decât ei, să ne le produc altora aceeaşi durere şi suferinţă», exemplifică psihoterapeutul.

Atât psihologul Gyorgy Gaspar, cât şi expertul în parenting Otilia Mantelers sunt de părere, în calitate de specialişti, că „în tot Universul, nu există niciun argument pozitiv în favoarea agresivităţii fizice sau verbale”.

„Orice palmă este o dovadă de neputinţă, incapacitate şi multă suferinţă. Părintele loveşte pentru că «atâta poate să facă el în acel moment», dar are nevoie de strategii sănătoase de disciplinare şi mai ales are nevoie de modele, are nevoie ca cineva să-i spună că se poate şi altfel”, arată aceştia. Nu în ultimul rând, adulţii care au avut parte de corecţii fizice extrem de violente în copilăriei, dar şi cei care au luat bătaie într-o formă atenuată, vorbesc despre faptul că acest lucru i-a făcut ori să-şi dispreţuiască părinţii, ori să aibă o relaţie rece cu ei. 

Psihologul Gyorgy Gaspar arată că aceaste sentimente sunt explicabile ţinând cont de faptul că relaţiile cu părinţii sunt o sursă de siguranţă şi confort emoţional, presupunând că Natura i-a creat pe părinţi pentru a-i proteja pe copii de pericolele vieţii. ”Aşa este natural şi firesc. Iar atunci când relaţia se transformă din «rai» în «iad», copilul trăieşte una dintre cele mai dureroase experienţe de pe acest pământ. Acelea sunt momentele în care riscă să-şi urască nu doar părinţii, dar şi propria persoană. Cei mai mulţi clienţi pe care i-am întâlnit şi care au fost abuzaţi fizic sau emoţional în copilărie nutresc o serie de emoţii negative faţă de sine – psihologic au ajuns să se auto-saboteze şi să lupte împotriva sinelui. Aceştia sunt acei adulţi care de mici au învăţat că ei merită să primească doar ce-i mai rău de la viaţă şi inconştient ajung să-şi ducă zilele în acest fel. Este uriaş efortul terapeutic în cazul acestor persoane, deoarece avem de dus o muncă de lămurire pentru a-i convinge că ei «merită mai mult» – dar şi când am reuşit să spargem aceste bariere psihologice, şi ajungem la esenţa lor, nimic nu-i mai opreşte din a trăi o viaţă autentică şi din toată inima”, explică acesta. 

Psihologul avertizează că în lipsa unui proces de conştientizare şi auto-transformare, relaţiile negative cu părinţii vor continua să existe, indiferent că se vor certa continuu sau vor ajunge în punctul în care să nu-şi mai vorbească întreaga viaţă. ”Cel mai mare risc este ca aceste traume relaţionale să fie transmise generaţiilor viitoare, ca moştenire psihologică neconştientizată”, conchide acesta.

Campania  #37lasută, împotriva bătăii ca metodă de disciplină

Sute de părinţi s-au alăturat unei campanii împotriva violenţei faţă de copii, lansată pe Facebook cu hashtag-ul #37lasută, procent care îi reprezintă pe părinţii care nu folosesc bătaia ca metodă de disciplinare, urmare a studiului conform căruia 63% din părinţii români îşi educă şi astăzi copiii prin bătaie.

Campaniei, lansate de fosta jurnalistă Oana Dobre, i s-a alăturat şi Unicef România, Organizaţia Salvaţi Copiii sau Fundaţia Seeding Knowledge Foundation. "Este un hashtag pentru părinţii şi non-părinţii care vor să lupte împotriva bătăii ca metodă de disciplină. Dacă vreţi să participaţi, puneţi pe wall-ul vostru o fotografie însoţită de hashtagul #37lasută. Pentru că, în România, 63% dintre părinţi îşi bat copiii. Noi suntem ceilalţi", a fost mesajul postat de Oana Dobre şi preluat de sute de părinţi din România.
De asemenea, Unicef România a făcut apel la stoparea violenţei împotriva copiilor. "Bătaia nu este o metodă de disciplină, ci o formă de abuz pe care niciun copil nu ar trebui să o cunoască", au transmis reprezentanţii Unicef România pe Facebook.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările