„Tata nu m-a vrut, mama îşi dorea să cânt la vioară, iar eu să fug de acasă”. Oprim sau nu relaţiile cu părinţi toxici
0
Întreruperea relaţiilor cu părinţi toxici nu este simplă întrucât majoritatea copiilor au crescut alegând în permanenţă relaţia cu aceştia şi nu pe sine. O astfel de decizie vine cu suferinţă, cu sentimente de vinovăţie, cu incertitudini privind alegerea făcută. Şi totuşi, cum s-a ajuns aici? Ce s-a întâmplat în astfel de familii pentru ca un copil să spună „stop”?
Autoritatea părintească
Mulţi părinţi şi-au crescut copiii din poziţii autoritare, permiţându-le prea puţină libertate sau condiţionând-o după propriile nevoi. Uneori, deşi au fost părinţi toxici, intenţiile lor nu au fost neapărat negative dacă aveau în vedere siguranţa copilului. Chiar şi aşa, modul în care implementăm bunele intenţii poate fi dăunător copilului, iar pretenţia noastră la „iertare” devine un alt mod de a-i spune că ce simte el nu contează şi ar trebui să îşi lase deoparte emoţiile.
Iertarea este sănătoasă, dar copiii, ajunşi adulţi, o vor practica pentru ei înşişi, nu pentru a normaliza experienţa lor din copilărie. Să nu uităm că nu este relevant dacă părintele consideră că nu şi-a abuzat copilul, ci care a fost experienţa interioară a copilului.
„Uneori mă întrebam dacă eu oare am avut părinţi toxici. Răspunsul este cam aşa: Tata nu m-a vrut, mama îşi dorea să cânt la vioară, iar eu să fug de acasă. Cam aşa aş sumariza copilăria mea. Când alţi copii ieşeau afară sau se uitau la desene animate, eu exersam. Sau făceam teme. Sau făceam exerciţii suplimentare. De ce? Pentru că rolul meu în familie era să fiu performantă, ca mama să mă expună public ca pe un animal de circ «uitaţi marea mea creaţie».
Şi acum ţin minte că în faţa altora îmi spunea «fetiţa mea», iar acasă «nesimţită nerecunoscătoare» dacă ceream ceva ce nu făcea parte din reguli. Nu cred că m-a iubit vreodată. Am apărut pe lume ca să îşi securizeze relaţia cu tata. El fugea de mama şi implicit de mine. Era într-o relaţie pe care nu şi-o dorea, motiv pentru care când aveam 10 ani ne-a părăsit. Ce pot spune este că «a rezistat ceva timp».
Mi-a părut rău că a plecat. Uneori, când ea nu era acasă (destul de rar, fiind casnică), îmi dădea ciocolată şi se mai juca cu mine. Acum, când mă uit în urmă, mă gândesc că eram doi prizonieri. Ale toanelor ei, ale furiei nestăvilite, dramelor că este o mare sacrificată, nemulţumirii că «a pedepsit-o Dumnezeu» cu noi doi. Acum 3 ani, la 29 de ani, am decis că nu mai vreau să am nicio legătură cu ea.
Nu am iertat-o încă şi nu ştiu dacă voi reuşi. Dar am depăşit sentimentul de vină care spunea mereu «e mama ta». A fost gardianul şi călăul meu, nu mama. A fost persoana de care îmi era cel mai frică în copilărie, femeia care mă ura zi de zi, şi mă adora public când se putea lăuda cu mine,” povesteşte Daniela,
Părinţii „mână de fier” ajung să fie abuzivi emoţional cu copiii, neatenţi la nevoile celor mici, dornici de supunere, considerând copilul o anexă a lor. Chiar şi atunci când vor binele copilului, se comportă ca unic decident în privinţa nevoilor acestuia, a libertăţilor şi drepturilor. Copiii nu sunt cetăţeni de mâna a doua, au drepturi egale cu părinţii.
Uneori nu ar strica să ne întrebăm „Oare eu cum m-aş simţi dacă aş fi tratat astfel?”. Totodată, părinţii toxici deseori vin la rândul lor din familii în care li s-a aplicat un tratament similar, ducând astfel mai departe moştenirea. Din păcate, mulţi trăiesc sub sloganul „am fost tratat astfel şi uite ce bine mi-a prins”.
Cu toţii avem traume din copilărie, dar vindecarea lor este responsabilitatea noastră, pentru a nu le transmite mai departe. Trauma nu este o scuză pentru un comportament abuziv.
Supraresponsabilizarea copilului
În familiile în care sunt mai mulţi copii, deseori rolurile acestora prind contur în mod diferit, uneori existând diferenţe majore între responsabilităţile pe care le atribuim. De cele mai multe ori, copilul mai mare este investit cu grija faţă de cel mic, trasându-i-se astfel un rol parental, fiind investit cu atribuţiile unui adult, protejând astfel... părinţii.
Indiferent de numărul copiilor pe care decidem să îi avem, este rolul nostru să le fim părinţi, să le purtăm de grijă, să fim responsabili pentru ei. Chiar dacă există diferenţe de vârstă mai mari, copilul mic este fratele celui mare, nu fiul sau fiica. Ajungem cu uşurinţă părinţi toxici atunci când delegăm sarcinile noastre către copii. Chiar dacă le „apreciem” eforturile şi îi încurajăm să ne ajute.
„Ţin minte cum mama m-a ţinut în faţa uşii apartamentului timp de trei ore pentru că o pierdusem din ochi pe sora mea când eram la joacă. Ea a căzut şi s-a rănit la genunchi, aşa că am adus-o acasă cu sânge şiroind pe picior. Mama, când a văzut, a urlat la mine că era treaba mea să o păzesc, că nu sunt bună de nimic, că nu îmi pasă decât să îmi fie mie bine, apoi pe ea a luat-o în casă, iar pe mine m-a lăsat afară cu ameninţarea să nu mă prindă că mă mişc de lângă uşă sau că îndrăznesc să mă joc, altfel o şi încasez. Eu aveam 8 ani, sora mea 4.
Am fost primită în casă abia după ce au luat ei cina, înainte de culcare, când am avut voie doar să dorm, nu să şi mănânc, întrucât nu meritam. Menţionez că părinţii mei sunt cu studii superioare, oameni pe care toată lumea îi admiră şi îi consideră minunaţi. Nu exista nimeni care să ştie ce trăiam eu şi cum se comporta mama cu mine. Nimeni nu m-ar crede că am avut părinţi toxici. Am menţionat doar un eveniment izolat, dar au existat multe altele mai rele, pe care nu mă simt confortabil să le spun. Am încetat să mai comunic cu mama acum 2 ani şi nu regret acest lucru. E ca o tumoră pe care am scos-o. Nu o simt mamă, nu o iubesc, m-a umilit toată copilăria. Pentru ea, am fost o servitoare. Pentru mine, a încetat să mai existe,” povesteşte Raluca (29 ani).
Mulţi copiii sunt crescuţi în spiritul sacrificiului pentru fraţii mai mici, preluând astfel rolul părinţilor şi ţinând cont de nevoile acestora. Celebrul medic canadian Gabor Maté spune că trauma este, în primul rând, nu ceea ce se întâmplă în afara ta, ci ceea ce se întâmplă în interiorul tău drept rezultat. Totodată, trauma apare atunci când lângă copil nu există niciun adult căruia să îi poată povesti ceea ce i se întâmplă, ajungând, de la o vârstă mică, la concluzia că este complet singur.
Interesante sunt cazurile în care există trei copii în familie, rolurile fiind, de regulă împărţite astfel: de la copilul cel mai mare există cele mai multe aşteptări (privind şi îngrijirea celor mici), iar acesta deseori traduce iubirea părinţilor prin „au încredere în mine să mă pună să fac asta, înseamnă că mă iubesc”, copilul cel mic este rebel, lui i se permit mai multe, dar în egală măsură el primeşte atenţie „părintească” de la fratele/sora mai mare, nu de la părinţi, iar mijlociul este cel care se simte în umbră, cel care se simte mai puţin vizibil, cel care va supracompensa mai des, demonstrându-şi capacităţile şi abilităţile (asociind performanţa cu obţinerea atenţiei, a vizibilităţii).
Părinţi egoişti, copii singuri
Egoismul părinţilor poate lua numeroase forme, dar de regulă, este o denaturare a gândului „am şi eu dreptul la viaţa mea”. Da, pentru educaţia echilibrată a copilului, este bine să ne cultivăm un egoism sănătos, să îi modelăm grija faţă de sine şi propriile nevoi, nu doar să i-o explicăm. De aici până la a conta noi şi nevoile noastre, considerând copilul „o piedică” sunt mulţi paşi de făcut şi toţi în direcţia greşită. Vorbim despre părinţi toxici atunci când ei sunt pe primul loc, iar nevoile lor cele mai importante.
„Aveam 12 ani când mama m-a anunţat alături de un domn venit pentru prima dată în vizită, că ea se mărită. Şi acum îmi amintesc şocul pe care l-am avut. M-am dus la baie să mă spăl cu apă pe faţă ca să nu încep să plâng – lucru pe care îl detesta mama. A venit ca o vijelie după mine şi, din faţa radiantă cu care a făcut anunţul, acum era întunecată toată scrâşnind «Să nu îndrăzneşti să îmi faci vreo scenă!!». Era vorba despre ea, dorinţa ei şi viaţa ei. Cred că atunci am ştiut ce fel de mamă am. Sau, mai degrabă, nu am.
Cum tata nu mai era de mult în peisaj, pot spune că am avut părinţi toxici... sau mamă toxică. Am fost totuşi norocoasă întrucât eu am fost crescută de bunica maternă. Ea era mama de care aveam nevoie şi ea a fost mereu lângă mine. Ea a fost cea care m-a luat în braţe atunci şi mi-a spus că totul va fi bine. Atunci i-am spus prima dată «Ce mă făceam fără tine?».
Tata ne-a părăsit când aveam 5 ani. Mama şi-a văzut de viaţa ei, pentru noi fiind persoana de care trebuia să ne ferim să nu o enervăm. Nu o să uit niciodată cum se înroşea la faţă şi cu ce furie îmi vorbea. Îmi spunea deseori, încă din primii ani de viaţă, că ea vrea să fim prietene. Eu îmi aleg singură prietenii şi nu seamănă cu ea. Ea trebuia să fie mamă, dar nu a interesat-o. Nu mai vorbesc cu ea de 5 ani,” povesteşte Ioana, 30 de ani.
„Tata ne-a părăsit când aveam 8 ani şi până la 18 ani nu l-am mai văzut. Mama şi-a refăcut viaţa la scurt timp, iar eu am fost plasată la bunici. Ţin minte şi acum că la scurt timp după ce l-am revăzut pe tata, a început să îmi spună că nu o să mă ierte niciodată că nu l-am căutat. Că aşa ceva nu se iartă, aşa un comportament faţă de un părinte. Ştiu că nu mi se părea drept, dar atunci, parcă mă simţeam vinovată... Abia la 28 de ani am avut curajul să îi spun «Să nu mai spui asta niciodată, era datoria ta să mă cauţi, tu erai părintele meu», motiv pentru care vreo doi ani iar nu a vorbit cu mine. Pentru că sunt nesimţită.
Îmi amintesc însă anii aceia în care îmi doream să avem totuşi o relaţie. Cred că am tot sperat ca tata să mă iubească. Era recăsătorit, creştea fiica actualei soţii, ei erau familia lui. Pe mine mă accepta temporar, mă critica cu orice ocazie, îmi spunea că sunt importantă, în acelaşi timp demonstrându-mi cât de puţin contez pentru el. A fost dureros să constat că am părinţi toxici.
A fost şi mai dureros să aflu că vorbeşte urât despre mine. Că spune că nu e mare lucru de capul meu şi parcă nu aş fi fiica lui. Atunci am încetat comunicarea cu el. Acum 4 ani. Mi-am dat seama că nu îmi poate fi tată, că nu are nimic de oferit şi nu mă va iubi cum am eu nevoie. Anul trecut la final tata a murit. Îmi pare rău de el. Nu am suferit, însă. Nu aveam nicio relaţie cu el, nu a făcut parte din viaţa mea, nici nu sunt sigură cine a fost acel om. Da, chiar dacă e tata,” este povestea relaţiei Amaliei (39 de ani), cu tatăl ei.
Cum detoxifiem relaţiile cu copiii
Gabor Maté numeşte „the happy childhood challenge” un scurt interviu pe care îl face cu oricine, pentru a demonstra, în 5 minute, că nu, nu ai avut o „copilărie fericită”. Cu toţii am trăit anumite traume, mai mici sau mai mari. Responsabilitatea noastră este de a ne vindeca, de a ne redescoperi sinele autentic, de a întrerupe şirul suferinţelor şi a deveni, la rândul nostru, părinţi mai buni pentru generaţia următoare.
Se încarcă comentariile...
