Copiii noştri nu au nevoie de tehnologie, deşi şi-o doresc, pentru că acestea sunt modelele din jurul lor. Copiii noştri nu au nevoie de ultimele modele de jucării sau haine, deşi şi le doresc, pentru că asta văd la ceilalţi. Copiii noştri nu au nevoie să fie populari în grupurile lor, deşi asta cred că îşi doresc. Copiii noştri nu au nevoie de zeci de prieteni şi followeri şi canale de social media.

Copiii noştri au câteva nevoi de bază:

  1. Să fie acceptaţi necondiţionat (Pentru cine sunt, nu pentru ce fac). 

  2. Să se simtă în siguranţă în relaţia cu adulţii (Să ştie că, oricât de rău ar greşi, noi suntem acolo să-i ajutăm). 

  3. Să simtă că aparţin unei familii şi apoi unei comunităţi (fie ea o şcoală sau o echipă).

  4. Să aibă spaţiu să îşi dezvolte autonomia (acasă şi la şcoală, prin responsabilităţi potrivite vârstei). 

  5. Să fie înţeleşi pentru cine sunt ei şi nu în funcţie de cum se poartă sau de rezultatele lor (dezvoltarea identităţii proprii, separată de părinţi şi prieteni). 

  6. Să se poată exprima (fără frică de sarcasm sau ironie din partea adulţilor).

  7. Să aibă graniţe sănătoase (chiar şi atunci când ar vrea să facă exact opusul).

Multe din aceste nevoi de dezvoltare ale copiilor apar în relaţia cu noi ca părinţi, apoi în relaţia cu alţi copii, cu profesori şi cu alţi adulţi (mai ales după vârsta de 12 ani, când îşi caută alte modele). Copiii noştri îşi dezvoltă reglarea emoţională din relaţia cu noi şi asta se întâmplă de multe ori până la vârsta de 25-30 de ani.

Când vine vorba de adolescenţă, am auzit mulţi părinţi declarându-se îngroziţi că nu mai reuşesc să vorbească cu fiul sau fiica lor, pentru că orice spun e greşit interpretat şi ajung în situaţia să considere că mai bine nu zic nimic. Iar când vine vorba de prieteniile copiilor, îi aud tot mai mult pe părinţi exclamând: "Dar i-am spus să se înţeleagă bine cu colegii! I-am spus să se joace cu ei! I-am explicat cum să fie prieten!" Din păcate, toate nevoile copiilor noştri nu se dezvoltă prin explicaţii sau interogări, ci prin a-i asculta empatic (a le valida emoţiile şi trăirile), prin multă modelare şi prin a fi alături de ei, desigur, cu limite, pe care poate acum copiii nu le înţeleg şi care ne aduc pe moment mult disconfort.

Un copil nu are nevoie de un smartphone până la vârsta de 12 ani (cel puţin). Are nevoie de un telefon simplu, de pe care să îşi poată suna prietenii, pentru a se vedea cu ei fizic, în afara şcolii, deoarece aşa se dezvoltă prieteniile. Are nevoie ca părinţii să ofere timp pentru joacă şi pentru prieteni şi în timpul săptămânii şi să îi pună limite în ceea ce priveşte alte activităţi.

Un copil are nevoie să vadă că părinţii nu sunt dezamăgiţi când vine cu o notă mai mică acasă, ci să îl sprijine şi împreună să aibă o conversaţie diferită: să vadă ce a făcut bine la test şi ce poate face diferit data viitoare. Are nevoie de părinţi care să înţeleagă că mai mult decât rezultatul contează progresul, iar acesta se obţine prin efort constant şi motivaţie intrinsecă (înţelegerea rostului învăţării şi asumarea efortului, conştientizarea faptului că învăţarea e a copilului, nu a părintelui). Comparaţia cu colegii şi clasamentele nu au ajutat niciun copil să îşi dezvolte o identitate sănătoasă şi o pasiune reală faţă de învăţare pe tot parcursul vieţii. 

Un copil are nevoie de părinţi care să ştie unde începe şi unde se termină identitatea fiecăruia, care să nu îşi ia asupra lor sentimentele copiilor şi care să nu vorbească la plural despre ei şi copilul lor. Nu le facem dreptate şi nici nu îi ajutăm pe copii când le rezolvăm problemele în locul lor sau când ducem bătăliile emoţionale pentru ei. Îi putem ajuta însă ascultând empatic, fiind acolo pentru ei aşa cum au nevoie, inclusiv întrebându-i ce putem face pentru ei. Nu comportându-ne ca nişte justiţiari care, spre exemplu, pleacă pe urmele părinţilor unui copil care l-ar fi rănit pe al nostru. 

Un copil are nevoie de cel puţin un prieten din clasa lui, ca să simtă că aparţine. Are nevoie de un prieten cu care să poată împărtăşi şi care să îl poată susţine. Iar aici e întotdeauna rolul nostru, de părinţi, de a susţine şi sprijini prieteniile copiilor noştri, chiar dacă acele prietenii nu sunt cu băieţii sau cu fetele pe care noi i-am fi ales. Şi da, când observăm ca prietenia nu e cu reciprocitate şi că a devenit toxică, e tot rolul nostru să ne sprijinim copilul să o încheie, dar cu bunătate.

Un adolescent are nevoie ca părinţii să vadă această perioadă ca pe o perioadă de apropiere şi compasiune, care începe mult înainte de vârsta de 13 ani. Iar dacă această apropiere nu s-a întâmplat înainte de adolescenţă, oricum acum e perioada care ne dă tuturor ocazia să ne resetăm relaţia şi să pornim în viaţa de viitor adult şi părinte cu mai multă empatie, bunătate şi încredere. Cu efort, cu înţelegere şi cu dorinţa de mai bine.

Dragi părinţi, vă invit să vă uitaţi la diferenţa dintre nevoi şi dorinţe în ceea ce îi priveşte pe copiii noştri. Să devenim mai conştienţi de cât de bine ne poate fi împreună, atunci când ne înţelegem pe noi şi când îi înţelegem pe ei. 

P.S. Cărţi pe care le recomand în legătură cu acest subiect:

"Căile întortocheate ale adolescenţei", de Lisa Damour, Editura Trei

"Comunicarea eficientă cu copiii", de Adele Faber şi Elaine Mazlish, Editura Curtea Veche

"Cum să ne păstrăm copiii aproape", de Gabor Mate şi Gordon Neufeld, Editura Multi Media Est Publishing.