Jocurile de societate, psihoterapie de grup

O partidă de şah, canastă sau Monopoly sunt tot atâtea prilejuri de întărire a legăturilor din sânul familiei, susţin psihologii.

O plăcere pentru unii, o corvoadă pentru alţii, jocurile de societate au un rol foarte important în coeziunea familiei, sunt de părere psihologii.

Există familii în care tradiţia partidelor de cărţi, de şah sau a jocurilor strategice este respectată cu religiozitate. Anumite seri ale săptămânii sunt rezervate în exclusivitate întâlnirilor între membrii familiei sau între prieteni pentru „una mică”. Nu toată lumea are însă astfel de tabieturi.

„Plăcerea de a juca şi transmiterea acestor practici depind în mare măsură de felul în care cei în cauză au crescut şi de amintirile din copilărie, legate de astfel de jocuri”, explică Patrice Huerre, psihiatru francez, autorul unei lucrări intitulate „Locul jocului”.

Riscuri asumate

Huerre atrage atenţia asupra faptului că practicarea acestor reuniuni de familie are ca pretext organizarea unei partide – indiferent că e vorba de Monopoly, de şah sau de Go - şi că de amintirile legate de astfel de momente depinde perpetuarea de către copii a unor astfel de practici, în momentul când ei vor forma noi familii.

De aceea, unii părinţi, chinuiţi de amintirile neplăcute – spre exemplu, infinita plictiseală a orelor petrecute în compania unui bunic cu care erau obligaţi să joace şah – consideră că astfel de jocuri de societate, alături de copiii lor, sunt doar o pierdere

inutilă de timp. „Prea mulţi adulţi le spun copiilor lor «tu n-ai altceva mai bun de făcut decât să te distrezi?»”, constată cu amărăciune Catherine Dumonteil-Kremer, consultant familial şi autoare a unei lucrări intitulate „Un alt mod de a ne juca împreună.”

Însă, aceşti părinţi greşesc fundamental, avertizează ea, deoarece, „în timpul jocului, se petrec lucruri care nu se reîntâlnesc în alte momente ale vieţii reale. Recurgem la asumarea unor riscuri – fără a ne pune realmente în pericol – ceea ce este foarte structurant”.

Cu alte cuvinte, jocurile de societate sunt un soi de simulator al unor situaţii reale. Antrenând cât mai mulţi membri ai familiei, astfel de jocuri testează şi solidarizează, totodată, membrii gupului.

Mai mult, participând laolaltă la jocuri care îi pun de multe ori în situaţii inedite, membrii unei familii elimină balastul tensiunilor acumulate între ei şi îşi reconfirmă locul în cadrul grupului, apartenenţa la acesta.

Pentru adulţi, jocul reenergizează, este un element de psihoterapie. Pentru copii, jocul este mult mai important, deoarece le conferă mai multă flexibilitate în gândire, le dezvoltă imaginaţia şi creativitatea. De asemenea, prin joc, un copil îşi conturează personalitatea. 

Vraja computerului

Indiferent de vârstă, participarea la un joc presupune un plan, fixarea unui scop şi anumitor reguli, astfel încât, în final, să poată fi obţinută satisfacţia câştigului. În multe ţări, plăcerea de a participa la jocuri, împreună cu familia a revenit în ultimii ani.

Chantal Barthélémy-Ruiz, specialistă în ştiinţa jocului, în cadrul Universităţii Paris XIII susţine că „în momentul în care viaţa fiecăruia dintre noi stă sub semnul întrebării şi când legăturile sociale se rup, jocul reasamblează relaţiile dintre generaţii. Ne jucăm nu doar cu copiii, ci şi cu bunicii, cu fraţii, cu unchii şi mătuşile, râdem, ne destindem, ne redescoperim unii pe ceilalţi şi devenim conştienţi de plăcerea pe care ne-o provoacă faptul că suntem legaţi unii de ceilalţi.”

Pentru unii părinţi, astfel de jocuri sunt un prilej minunat de a-i desprinde pe cei mici de sub „vraja malefică” a calculatorului sau a televizorului. De multe ori, dependenţa de calculator îi izolează pe cei mici care, astfel, devin de multe ori inadaptaţi social, incapabili să stabilească relaţii cu cei din jur.

Însă antrenarea lor în activităţi ludice, în care sunt puşi în situaţia de a relaţiona cu persoane de vârste diferite, în situaţii inedite,  îi pregăteşte mult mai bine pentru o viaţă socială sănătoasă.

Un test al personalităţii

Jocul presupune adeseori, pe lângă consum nervos, şi efort fizic. Sigur că, în funcţie de vârstă şi de capacitatea de înţelegere şi acţiune, copiii manifestă preferinţe diferite pentru joc, pe măsura trecerii de la o etapă la alta a dezvoltării psihice.

Chiar şi cei mai mici încearcă frecvent să participe la jocurile adulţilor, deşi de multe ori nu reuşesc să se integreze condiţiilor impuse de joc. Cei cu personalitate puternică nu se resemnează, ci depun eforturi pentru a face faţă. Cei cu o personalitate mai slabă renunţă de multe ori.

Ceea ce este, însă, important, susţine Chantal Barthélémy-Ruiz este că, în primul rând, jocul imprimă unui copil gustul pentru performanţă, dar îi arată şi modalitatea prin care o poate realiza.

De asemenea, jocul creează deprinderi pentru lucrul în echipă, pentru sincronizarea acţiunilor proprii cu ale altora, în vederea atingerii unui scop comun. Şi nu în ultimul rând, jocul provoacă o stare de relaxare şi bună dispoziţie, oferindu-le participanţilor - indiferent dacă sunt copii sau adulţi - posibilitatea de a se raporta la adevărata valoare a vieţii – familia.