E-o lume minunată şi veţi înnebuni peeentru copii

Am fost recent la mare (aplauze), în sejurul de miere. Iniţial, am crezut că am nimerit într-o tabără de preşcolari. Am stat la un hotel de cinci stele, unde turiştii veniseră cu doi până la şase copii după ei. Asta ar fi fost frumos, teoretic, numai că majoritatea progeniturilor erau prost crescute.

La primul mic dejun, i-am spus soţului meu că ar trebui să închiriem un copil, pentru că eram singurii din restaurant care nu răcneam după vreo odraslă isterică. El mi-a răspuns că are doi copii din prima căsnicie (ceea ce, din fericire, ştiam), dar ei nu se califică pentru proba de tocat nervii vilegiaturiştilor, întrucât sunt prea bine educaţi,  mii de scuze.

Cum să vă spun, ştiu că nu mă credeţi, dar ador copiii. Cu minuscula pretenţie de a mirosi cei şapte ani de-acasă în portofoliul lor. În zilele noastre, o molimă enervantă face ravagii. Mulţi părinţi consideră că dovada cea mai sclipicioasă de dragoste este să laşi copilul să facă ce vrea el, indiferent că vrea să pape o gogoaşă sau vrea să arunce gogoaşa în supa unui turist nevinovat.

În restaurant, o sută de copii urlau de zici că-i muşcase o viespe de fund. Nu e vina lor, ci a celor care se presupune că ar fi trebuit să-i dreseze de mici, dar au omis acest aspect. Un plod de vreo nouă ani alerga ca un zăbăuc, a intrat în coliziune frontală cu mine, era să-i scap farfuria cu salăţi în cap, n-a zis nici ”scuze”, nici ”du-te dracului”, a fugit la tac-su, iar ăla a rânjit, l-a luat în braţe şi l-a pupat pe moţ, ca şi cum luase premiul întâi la aritmetică, nu speriase o doamnă (care-şi plătise vacanţa, ca şi familia lui).

Eu şi generosul bărbat care m-a luat de nevastă ne-am continuat masa în acordurile line ale unor urlete de copii moderni. Indiferent că aveau un an sau doişpe, mlădiţele erau insuportabile. Mă uitam la părinţii lor. Cred că luau abuziv pastile antidepresive, îi durea-n cot că puii demolează localul.

Discutam cu jumătatea mea mai bună (parcă aşa se spune acum): mă, pe vremea noastră, părinţii ne-ar fi lipit de pereţi dacă făceam aşa ceva. Păi m-am dus să-mi iau un pahar de suc, când o fetiţă de vreo zece ani fugea, cu râzgâiala de rigoare, şi mi-a turnat pe picior o cană cu ceai fierbinte. Am văzut stele verzi. Mă-sa era la un metru jumate de ea, iar tot ce-a putut să spună această femeie (era să zic vacă) a fost: ”Genoveva, hai cu mami la masă!”. Cu alte cuvinte, dă-o naibii pe cretina care s-a fript cu ceaiul tău de zmeură, aşa-i trebuie! Să pună mâna să-şi facă şi ea copiii ei, dacă vrea să înţeleagă nişte părinţi oropsiţi, care n-au timp să-şi educe cârlanii, fiind prea ocupaţi cu nesimţirea zilnică.