Dl. Dan (şi Dem Rădulescu)
0
"Roate, scoate, fecioraş, dă-te cuca lucu" era incantaţia puerilă a tatei când îşi căuta ceva pierdut. Tata s-a născut pe 21 septembrie în 1938 la Bălăceanu în judeţul Buzău într-o familie de oameni săraci şi simpli, cu mulţi copii, el fiind cel mai mare băiat, dar al doilea născut. I se zicea "nenea".
A plecat de acolo, a mers să studieze la seral la Iaşi, fiind un autodidact convins. De la Iaşi a fost repartizat la Măcin şi de acolo mai apoi s-a mutat la Tulcea. A murit la Constanţa în ajun de Crăciun.
Când eram mici, ne lua pe mine şi sora mea pe teren, dar nu la câmp, la munca lui în judeţ. Era director la C.E.C. Era un om foarte cald, dar cred introvert. Îi plăcea vinul. Îi plăcea să facă glume. Dar nu ştiu dacă l-am şi cunoscut cu adevărat.
Tata a lipsit de la 3 evenimente majore din viaţa mea. Când m-am măritat, nu a fost la biserică. I s-a făcut rău şi tremura. Nu am ştiut de ce. Nu am întrebat. Apoi când am plecat din ţară pentru prima dată nu a venit la aeroport şi cred că nici nu ar fi putut să mă vădă pierzându-mă prin mulţime. Şi ultima dată a fost când am devenit părinte, dar eram în S.U.A şi el acasă.
De multe ori cred sau îmi place să cred că îl continui schimbând ce ar fi fost de aşteptat de la mine. Ca şi el, nu am rămas acolo unde m-am născut. Ca şi el am studiat mult pe cont propriu. Ca şi el îmi place să râd, dar glumele mele sunt acide pentru că eu nu am bunătatea lui.
Când i-am zis că plec în altă ţară m-a întrebat părinteşte de ce şi ce am să fac. Habar n-am ce i-am răspuns. Dar nu m-a oprit. Nici nu ar fi putut. Aveam în sânge dorul lui de ducă. Când am plecat de la Tulcea către capitală m-a luat deoparte şi mi-a zis, "ia asta" şi nu mi-a venit să cred că îmi întindea o bancnotă de 50 de dolari. Aşa, în caz că am nevoie. Sau că mi-ar fi suficient să mă întorc. Sau pentru că nu ştia ce să îmi dea.
În copilărie, îmi plăcea mult să ascult şi văd meciuri de fotbal cu tata. El ţinea cu Petrolul Ploieşti, eu eram stelistă înrăită. Când Ceauşescu abera la TV urma să luăm bradul de Crăciun şi el nu a zis nimic. Era mut. Apoi ecranul a fost invadat de purici şi am schimbat priviri dar nu am ştiut ce se întâmpla. Odată îmi dăduse să citesc varianta necenzurată a Moromeţilor, era chiar mândru dar precaut că putea să împartă material clandestin cu mine. Când m-am întors din prima excursie în altă ţară în 1989, a venit la aeroportul local şi ştia deja că o fată rămăsese acolo, de fapt ştia că îmi era colegă de clasă şi anticipa ce va urma. Când 2 securişti m-au chemat la runda a două de întrebări, el nu i-a lăsat să mă interogheze singură, a cerut ca discuţia să aibă loc la el la birou şi atunci privirile ălor 2 au fost mai puţin abuzive. Când eram la bac, deja mama murise, ca să mă stimuleze să mă duc sau să îmi pese, mi-a promis că îmi dă 10 lei pentru fiecare 10 pe care l-aş fi luat. Nu aveam niciun chef de nimic, dar el nu punea presiune. Când am aflat că are diabet, nu am ştiut ce să fac. Când avea episoadele când bea prea mult de durere şi disperare îi lăsam bilete pe policioara de la baie. Având acces la informaţie aici m-am întrebat mereu dacă tata avusese depresie nediagnosticată. Toată copilăria mea plus în adolescenţă am fost băiatul lui. Aşa îi plăcea să mă alinte şi nu m-a deranjat niciodată asta. Ba dimpotrivă, la ani buni după ce m-am măritat, mi-a părut rău că îmi schimbasem numele din Dan în Florescu. Era foarte tare să fiu Dan, dar fată: "Dane, ..." mă strigau colegii spre marea mea bucurie, iar unii îi ziceau tatei "Dănuţ" pentru că credeau că Florea e numele lui de familie. Îmi plăcea să cotrobăiesc, nu doar la mama la pantofi, ci şi la tata la sticlele primite. Îmi plăcea să beau. Când am stat acasă după ce am terminat clasa a 12-a, eram eu cu el şi mamaia. Cred că aveam şi o mâţă. Era MTV atunci en vogue şi îmi făcusem prostul obicei de a dansa până noaptea târziu. Mă culcam câteodată pe la 5. Nu mă certa. Îi ziceam "frate" şi el îmi zicea "soră".
Mi-ar fi plăcut ca băiatul meu să îl cunoască. I-am povestit cum tataie de la îngeri făcea săpun la garaj şi asta îl distrează mereu pe Mircea. Tata a apucat să îl vădă din poze când Mircea era foarte mic, de câteva luni. Îi zicea Cirmea pentru că se juca şi inversa literele numelor. Primului lui nepot, băiatul sor-mii, îi zicea Dranei. Când aşez farfurii peste farfurii şi capace mă apucă râsul pentru că aşa le lăsa, ridicate pe verticală. Când toamna se stinge în iarnă, mă gândesc cum în 2005 îl ţineam pe Mircea în braţe şi încercam să vorbesc cu tata. Ştiam că era mai serios de data aia, că nu era o "simplă altă" comă de diabet. Când a murit, corpul meu s-a oprit din alăptat.
Îi plăcea să facă scrumbii de Florii (ne serbam amândoi), să pună multă sare înainte să guste, să asculte muzică populară, să citească, să îşi facă la garaj stafide din boabe pe care le înşira pe o aţă, să joace table cu nea Maxim, un vecin, să îşi pună ardei iute în balcon. Era un om simplu şi corect. Dar mai presus de toate stoic şi integru. Mama a murit lângă el în pat. A rămas în casa din ce în ce mai goală de la Tulcea alături de mama mamei. Când a murit şi ea, era doar într-o casă pustie. N-am apucat să îl aduc în S.U.A. Îi scriam scrisori şi îi povesteam voalat cum e în străinătate. Încercăm să editez că oricum eu alesesem. Ştia că mi-e greu, dar nu mi-a pus niciodată piedică. M-a lăsat să aleg, să greşesc, să mă ridic. De la el am învăţat cuvântul stoic şi cum te ajută să mergi mai departe. Nu ştiu dacă credea în viaţa de dincolo. Tot zicea că el se va duce "pe aleea principală" şi că "a murit tata-mare; îl mai auzi văitându-se?!"
Am copilărit într-o familie cu femei, iar tata a fost şi rămâne "cel mai iubit dintre pământeni". Părinţii trec pe lângă noi pentru că noi suntem grăbiţi să plecăm de acasă. Dar din ei rămânem noi şi din noi râsul şi plânsul. Pentru că tata împarte ziua de naştere cu Dem Rădulescu am să închei cu asta: https://www.youtube.com/watch?v=D0r-pGDD9Uo, iar dacă vreodatâ mergeţi pe la Tulcea, este un tei impozant pe strada Dobrogeanu Gherea. TEIUL ăla ESTE (pus de) TATA.
Se încarcă comentariile...
