Divorţul transformă copiii în miza războiului dintre părinţi

Un divorţ alungă copiii unui fost cuplu într-un „no man’s land“. Iniţial investiţie majoră a celor doi părinţi, cei mici devin după o despărţire motivul disputelor aprinse dintre adulţi. Ceea ce provoacă uneori traume devastatoare pentru copii.

Sondajele arată că, în ultimii ani, din ce în ce mai multe căsătorii se termină printr-un divorţ. Cel mai mult au de suferit însă copiii unui cuplu care divorţează. În astfel de cazuri, părinţii încearcă să partajeze timpul petrecut cu cei mici, astfel încât aceştia locuiesc alternativ, o anumită perioadă de timp, la fiecare părinte în parte.

În ţările occidentale, acest obicei a crescut în ultimul deceniu de zece ori, spun sociologii. Practica este însă rezervată, totuşi, doar unei minorităţi şi nu interesează decât mediile sociale „cele mai favorizate din punct de vedere cultural“, susţine Sylvie Cadolle, o specia­listă franceză în sociologie.

De obicei, o asemenea practică necesită din partea fiecărui părinte mijloacele  financiare necesare pentru a putea găzdui copiii, o locuinţă decentă şi o slujbă care să permită suficient timp acordat celor mici.

Rolul taţilor a crescut

Adeseori, părinţii nu se înţeleg în privinţa timpului petrecut cu copiii, ceea ce are un efect negativ asupra celor din urmă, sunt de părere pedopsihiatrii. În ultimii ani însă, modul de organizare a societăţii moderne – în care rolul taţilor a devenit din ce în ce mai important în creşterea şi educaţia celor ­mici – a dus la practica din ce în ce mai frecventă a creşterii alternative a copiilor de către părinţii divorţaţi.

„Nu pot decât să aplaud implicarea din ce în ce mai frecventă a bărbaţilor în procesul de creştere a copiilor“, afirmă pedopsihiatrul Marcel Rufo. „Pe de altă parte, un copil are nevoie de doi părinţi şi de o casă“, atrage acesta atenţia. Rufo constată dimensiunea elitistă a acestui fenomen.

„Am senzaţia că suntem pe cale să înlesnim divorţurile doar pentru cei care locuiesc în centrele marilor oraşe. Când tatăl este profesor sau jurnalist, totul e ok, dar când este şofer de TIR şi trebuie să plece în cursă o săptămână sau două? În plus, mai este şi problema recompunerii cuplurilor: dacă tatăl natural stă într-un oraş, iar tatăl vitreg vrea să se mute cu mama copilului în alt oraş, cum procedează?“

Principala critică adusă de pedopsihiatrul francez acestui sistem de partajare a timpului acordat copiilor de către părinţii divorţaţi este legată de ambiguitatea situaţiei. „Alternarea timpului petrecut cu cei doi părinţi este o dovadă splendidă a afecţiunii pe care aceştia o poartă copiilor lor. Însă, în acelaşi timp, îi împiedică pe cei mici să uite traumele, reactivându‑şi în permanenţă suferinţa.“

Respectaţi ritmul celor mici!

Ceea ce îi „macină“ afectiv pe copii nu este locuinţa în care aceştia se vor stabili, ci destrămarea familiei. „Ceea ce îi afectează cel mai mult pe copii este faptul că părinţii lor sunt într‑un permanent război, iar cei mici devin miza acestuia“, explică Gérard Poussin, profesor de psihologie la Universitatea din Grenoble.

„Copiii distruşi de conflictul parental; acesta este un lucru inacceptabil“, atenţionează specialistul francez. „Partajarea timpului alocat copiilor nu înseamnă «jumi-juma». Trebuie luate în prealabil precauţii faţă de cei mici, trebuie să le respectăm ritmul şi să nu-i separăm prea mult de mama lor“, explică Gérard Poussin.

„Am printre pacienţii mei un adolescent care petrece un an la New York şi unul la Paris, povesteşte psihologul. Trebuie stopate astfel de acrobaţii; copiii trebuie să înveţe la aceeaşi şcoală, iar părinţii să locuiască la o distanţă de maximum o jumătate de oră unul de celălalt.“

Acest lucru presupune ca cei doi să comunice cât mai des unul cu celălalt, chiar dacă este dificil la început, în aşa fel încât să poată pune la punct cele mai mici detalii legate de chestiuni ­materiale sau de sănătatea şi educaţia celor mici.

Divorţurile de catifea nu există

Dacă decizia de a divorţa se ia astăzi mult mai uşor decât în trecut, pagubele pe care le poate produce nu sunt mai puţin importante, mai ales asupra copiilor.

Din ce în ce mai mulţi specialişti în pedopsihiatrie trag un semnal de alarmă. Aşa-zisele „divorţuri de catifea“, care pun capăt unor poveşti de dragoste, nu există! Iar actorii acestor „story-uri“ terminate prost se feresc să recunoască faptul că nu ies deloc fericiţi din „film“. Chiar şi cei care sunt partea „pasivă“, cei care nu iau iniţiativa rupturii.

Evident că un divorţ sau o despărţire sunt rareori trăite fără a lăsa urme dureroase. De cele mai multe ori, despărţirile, spun psihologii, provoacă răni adânci în suflet, sentimentul de abandon şi pierderea încrederii în sine.

„Chiar dacă se despart, partenerii petrec foarte mult timp în speranţa refacerii relaţiei lor“, arată psihologul ­Sérge Hefez. „Aceasta şi din cauză că o relaţie nu se desface la fel de uşor pe cum se face“, susţine specialistul francez. „Iluzia timpurilor moderne este că relaţiile sunt inutile şi pot fi aruncate“, constată Hefez.

Este nevoie de „doliu“ după o relaţie

Problema este mult mai complexă, deoarece relaţiile pe care le construim în timpul vieţii rămân întipărite în noi. Păstrăm ceva din celălalt în noi şi la rândul nostru proiectăm asupra celuilalt o parte din noi.

Desfacerea acestor legături nu se poate face de pe o zi pe alta, ci necesită un veritabil travaliu psihologic, în profunzime şi cu foarte multă răbdare asupra propriei persoane.

Este nevoie de foarte mult timp pentru a reflecta asupra propriilor gânduri şi sentimente, pentru a descoperi ce se petrece cu adevărat în suflet, pentru a te raporta la cei din jur, spune Hefez.

În cele din urmă, o despărţire necesită o perioadă „de doliu„ după relaţia pierdută. Din păcate, foarte multe cupluri pierd foarte mult timp să-şi regleze conturile după despărţire şi foarte puţin pentru a-şi epura psihicul de balastul emoţional. Separarea unui cuplu a devenit un lucru banal, iar divorţul este evocat din ce în ce mai des, din ce în ce mai devreme şi din ce în ce mai uşor, constată cu regret psihiatrul şi specialistul în terapii familiale Sérge Hefez.

„Este paradoxal, deoarece se investeşte atât de mult în viaţa de cuplu şi în cea de familie, încât ai senzaţia că totul va dura o veşnicie. Însă în prezent oamenii nu mai vor să accepte decât plăcerile amorului, nu şi greutăţile. Imediat ce sentimentele de dragoste dispar, apare şi ideea că am trăi mai bine fără partener“, explică Hefez.

Catherine Serrurier, specialistă în terapii de cuplu, constată că „în faţa crizelor, cuplul modern manifestă o toleranţă zero“. Iar partenerii uită una dintre cele mai importante virtuţi care menţin cuplul: răbdarea.

În concluzie, atenţionează specialiştii, ideal este ca separarea părinţilor să se facă în aşa fel încât trauma rupturii unei familii să fie resimţită cât mai puţin de copii.