Destăinuiri:Lucruri simple, oameni sofisticaţi

Ne-am ajuns! Locuim în case ultrautilate, circulăm cu maşini bengoase, vorbim la Iphone, ascultăm muzică electronică, ne înmulţim in vitro, ne încălzim hrana la microunde, ne răcorim la aer condiţionat, ba am ajuns să ne şi iubim pe internet!

O zi fără televizor devine nesfârşit de lungă, gâfâim după ce urcăm o scară cu zece trepte, nu mai ştim cum se aprinde un chibrit, iar fără telefon ne-am semnat condamnarea la moarte! Devenim handicapaţi, odată cu orice întoarcere întâmplătoare în timp, la care ne mai provoacă, uneori, neprevăzutul.

Grav este însă altceva. În toată această goană, pentru a ne alinia la Atotputernicul Progres al Şiinţei, pentru a deveni „cei mai...”, pentru a fi cu un pas înaintea celorlalţi, uităm de poezia lucrurilor simple.

Am devenit nişte roboţei împănaţi  cu beculeţe multicolore, care clipesc mecanic, la senzaţiile de plăcere, mirare, bucurie, tristeţe, ură, revoltă, şi am uitat cu desăvârşire gustul pâinii pe vatră, mirosul florilor de câmp, sunetul divin al naturii... Câte dintre noi am renunţa, o zi, la farduri şi creme, pentru a ne spăla chipul cu apa limpede a unui izvor de munte?

Câţi dintre noi am preda, benevol, Poliţiei carnetul de conducere, pentru a resuscita bicicleta prăfuită din pod? Câţi dintre copiii noştri ar şti să se joace de-a „v-aţi ascunselea” sau de-a „ţară, ţară, vrem ostaşi!”, dacă le-am tăia internetul şi cablul de la televizor? Şi câţi dintre noi ar fi dispuşi să facă un troc între o porţie de somon fumé şi una de slană cu ceapă, devorată pe o foaie de ziar, cocoţaţi pe o căpiţă de fân aromat? Şi câţi, oare, ar fi gata să lase baltă o corespondenţă ultraimportantă pe net pentru a se plimba de mână cu iubirea vieţii lor, sub clar de lună, la o margine de pădure?

Cineva bine spunea: „Cu toţii visăm la nemurire, dar cât de puţini dintre noi ştiu cum să petreacă o după-amiază ploioasă de duminică”.