Destăinuiri

Cuminţenia Pământului Astăzi despre cineva foarte drag nouă, tuturor, în frumoasa copilărie de pe vremuri… Şi nu numai atunci. Căci, aşa cum am spus de nenumărate ori în acest

Cuminţenia Pământului

Astăzi despre cineva foarte drag nouă, tuturor, în frumoasa copilărie de pe vremuri… Şi nu numai atunci. Căci, aşa cum am spus de nenumărate ori în acest colţişor, am avut parte de o copilărie deosebit de frumoasă.

Şi tandră, mai ales. N-am precizat însă despre ce Moş e vorba. Moş Nicolae... Ţin minte cum deabia aşteptam apropierea sărbătorii.

Şi nu numai pentru că pe tatăl meu – Dumnezeu să-l ierte – îl chema Nicolae, ci peste toate predomina gândul că în ghetuţele pregătite cu mare grijă urmau să apară – prin cine ştie ce miracol – cadourile din partea Moşului din vis… Asta presupunea o mare cuminţenie din partea mea nu doar în apropierea evenimentului.

Învăţam foarte bine, deci aici nu era nicio problemă... La vremea aceea, poate o să vi se pară straniu, clima era încă normală – cu toate cele patru anotimpuri, adică – astfel că în luna decembrie îşi făcea apariţia prima zăpadă. Şi imediat urma sosirea misterioasă a lui Moş Nicolae.

Cu o zi înainte îmi pregăteam ghetuţele şi le aşezam cu infinite precauţii în apropierea patului. Noaptea încercam să nu adorm, ca să-l aştept pe Moş. Adormeam însă întotdeauna... Nici pe vremea aceea nu eram mare amator de dulciuri, astfel încât rugăminţile adresate Moşului – prin intermediul părinţilor – se îndreptau mai mult spre jucării.

Să nu uităm că era vorba de anii ’60, când jucăriile şi dulciurile nu prea se găseau chiar la tot pasul... Ceea ce presupunea – aveam să aflu mai târziu – o mare alergătură prin magazinele – puţine şi sărace.

Am fost fericit când am primit un joc senzaţional pentru vremurile de atunci – MECANO se numea – care îţi dezvolta capacitatea de a alcătui diverse obiecte spectaculoase cu doar câteva piese metalice şi multe, foarte multe şuruburi. O bucurie! Într-un an am primit un fel de LEGO, importat cu greu dintr-o ţară vecină.

Superbă, repet, era aşteptarea sosirii Moşului. Mai târziu, când am aflat că Moşul nu există, am continuat să-l aştept cu aceeaşi speranţă… Şi cu aceeaşi speranţă îl aştept şi azi. Dar oare îl mai merităm?