Apoi, într-o zi când ma pregăteam pentru admiterea la liceu, am avut o discuţie cu tata, i-am exprimat dorinţa de a urma un liceu literar, el a fost total împotriva acestei dorinţe, a susţinut ca trebuie să mă fac medic sau arhitect, iar scrisul mi-l pot păstra ca hobby, mi l-a dat pe marele Cehov ca exemplu. Am intrat la un liceu cu profil de mate-fizică. Prin clasa a unsprezecea, eram tare îndrăgostit, scriam mult, aveam multe caiete în care scriam despre orice, dar mai ales despre dragoste şi vise!

Când mi-au fost trecute mediile în carnet la sfârşitul primului trimestru am avut un şoc major, am avut o medie generală de şase şi asta doar ajutat de sport şi buna purtare. În ziua în care i-am prezentat tatălui meu (director de şcoală generală şi absolvent de filologie) carnetul, m-a privit în ochi întrebându-mă dacă eu sunt mulţumit de ceea ce vede, i-am răspuns că nu, mi-a spus: „atunci suntem bine“. Asta a fost tot. Adică nu, a mai fost ceva; a doua zi am aprins un foc în curtea din spatele casei, am ars caietele, mi-am dat foc visului, mi-am amputat aripile, m-am ancorat în realitatea celorlalţi, am încetat să mai iubesc. În trimestrul doi, am reuşit să-mi ridic media generală la peste şapte, la Bac am ajuns la media 8,99, a doua suta medie din 74.000 de elevi şi a treia din judeţ. Aşa am obţinut bursa pentru a studia Arhitectura la Bucureşti. Tata îşi vedea visul împlinit, eu eram doar mândru ca l-am făcut mândru. Cu o lună înainte de a termina facultatea, tata a murit, nimeni nu şi-a împlinit nici-un vis. Abia mai puteam merge, de zbor nici nu mai putea fi vorba!

Am încercat zadarnic să mai scriu, timp de aproape patruzeci de ani, apoi l-am cunoscut pe Ciprian, apoi pe Carmen, Andreea şi, mai ales, pe Alina. Oameni minunaţi care m-au ajutat să înţeleg ce mi se întâmplase, m-am forţat să reiau şirul gândurilor pe care aveam senzaţia că le părăsisem cu o viaţă înainte, nu mai eram în acelaşi loc, nu mai eram în acelaşi timp, nu mai eram acelaşi eu, nici curtea din spatele casei nu mai era ce fusese, nici casa mea nu mai e, nici copilăria şi nici visurile nu mai sunt aceleaşi, şi totuşi iată-mă din nou scriind, nu în arabă însă! Mă năpădesc lacrimile, lacrimi de bucurie, nu regret, simt furnicăturile aripilor ce încearcă sa-mi spargă pielea pentru a creşte din nou, mai am un pic şi voi putea zbura.

Copilul meu, indiferent cine şi-n ce scop, nu lăsa pe nimeni şi nimic să stea între tine şi împlinirea visului tău, nu-i da nimănui acest drept, continuă să visezi până dincolo de stele, dincolo de timp şi visul ţi se va împlini! Nu visa mic! Visează cât Universul tot! Visează cât te ţine copilul din tine, nu-ţi amputa aripile, zboară, puiul meu!

Singura realitate ce o vei trăi va fi mereu realitatea gândurilor tale. Efemerul va trece oricum, şi-n veşminte noi şi într-unele învechite, eternitatea însă nu trebuie îmbrăcată, nici cosmetizată, dar trebuie hrănită, iar gândul este hrana eternităţii.

Şi-n nopţile reci, când văzduhul se va închide înaintea ta şi visele îţi vor fi obturate de teamă şi demoni, adună-te, copilul meu, smulge din mintea ta noaptea toată, scutură-ţi aripile, sparge capcanele timpului şi redevino tu! Adu-ţi aminte de ce iţi povestesc şi aminteşte-ţi mereu că în universul neinfinit încă mai zboară, va zbura mereu un părinte ce va veghea să-ţi fie bine, să poţi mereu zbura!

Tata continuă şi astăzi să fie, alături de mămica mea, pe departe, cel mai extraordinar om pe care l-am cunoscut vreodată. Mă simt tare norocos, ceea ce iţi doresc şi ţie să poţi spune într-o zi, puiul meu!