Despre moarte şi viaţă în toate felurile

Anul începe destul de ciudat, ca să nu zic halucinant. Cu multe discuţii despre moarte şi mai ales despre cum ar trebui să murim, discuţii ce au loc la dezbateri TV sau în spaţiul public, ca de exemplu în faţa unui crematoriu sau în faţa unui penitenciar.

Cu huiduieli aduse de mulţime sau comunicate de presă transmise de Patriarhie proaspetei văduve a regizorului Sergiu Nicolaescu pentru că respectă dorinţa soţului ei de a fi incinerat sau cu întrebarea unui jurnalist pusă generalului Victor Stănculescu, inculpat, în vârstă de 84 de ani şi care cere să fie eliberat din motive de sănătate: "Domnule Stănculescu, credeţi că veţi muri în penitenciar?"

Mai înţelege cineva ce se întâmplă cu ţara aceasta care se pare că este “altfel”? Mai are puterea mass media din România să ajungă să aibă şi rolul de educator al publicului, de prezentator echidistant de fapte? Sau este pe veci un judecător fără scrupule şi un creator de ştiri de senzaţii tari?

De când este moartea unui om dezbatere publică? Când şi-o fi pierdut caracterul de intimidate, de păstrare a tăcerii la plecarea unui om, care vorba lui Nichita,” nu e nici bun, nici rău, ci e pur şi simplu.” Şi de când felul în care decizi să pleci din această lume (mă refer la ritual, desigur) se ia cu acordul maselor?

Până ne putem răspunde la întrebările astea care oricum sunt retorice, nu pot decât să admir abordarea Danei Nicolaescu în faţa acestui tăvălug de reacţii publice primite de la reprezentanţi ai bisericii, la jurnalişti şi până la cinefili credincioşi: tăcerea şi discreţia. Care treptat ar trebui să aducă mult mai rapid ceea ce ar fi fost uman să aducă după sine şi imediat decesul unui om: tăcere şi discreţie, decât alegerea de a vorbi în public, de a participa la dezbateri televizate, de a replica.

***

Şi acum să vorbim totuşi şi despre viaţă. “Trăiţi, dragii mei! Trece repede, se termină fara happy end.”, scria zilele astea Lucian Mândruţă pe contul său de facebook.  Pentru că “de când tatăl meu nu mai poate face lucruri simple, intre care să meargă fără nici un fel de ajutor, am început să privesc altfel viaţa.”

Sau ar trebui să împrumutăm din inocenţa cu care privesc copiii viaţa şi trecerea prin ea. Fetiţa mea îi spunea soacrei mele, în vârstă şi bolnavă de mai mult timp: “bunica, atunci când te vei face bine şi vei mai creşte sau când vei fi şi tu copil, te voi lua în camera mea să te joci cu mine”.