De ce este importantă iertarea părinţilor chiar dacă am avut o relaţie toxică cu ei

Poate că pentru noi alegerile pe care părinţii le-au făcut în educaţia noastră nu au fost cele mai potrivite. Poate nu au fost adaptate nevoilor noastre, temperamentului, felulul nostru de a fi, ca indivizi separaţi de ei.

Poate am avut părinţi toxici în mod neintenţionat, ei nefăcând altceva decât să aplice în relaţia cu noi ceea ce ştiau ei mai bine şi ce au crezut că ne este util. Iertarea părinţilor este un pas înainte în vindecarea noastră.

Fantezia copilului ideal naşte părinţi toxici

Părintele perfect este cel care este atent la copilul pe care îl are şi îl descoperă şi acceptă pentru ceea ce este el, nu pentru ceea ce părintele şi-ar dori să fie. Înainte de naştere, mulţi părinţi proiectează mental un copil pe care, apoi, vor să îl transforme în realitate.

Este un tipar similar cu alegerea greşită a partenerului de cuplu pentru a se potrivi fanteziilor noastre. Şi în cuplu apar tensiuni atunci când realitatea intră în conflict cu imaginaţia.

Asemănător, putem, uneori, să ne imaginăm „copilul ideal”, iar mai apoi să îl tratăm ca şi cum ar fi cel din mintea noastră, încercând să îl „croim” pe un calapod care, deseori, nu i se potriveşte, nu are nicio legătură cu cine este el. Să îţi descoperi propriul copil înseamnă să renunţi la a proiecta pe el aşteptările tale, nevoile, dorinţele nerealizate, înseamnă să renunţi la a-i da povara de a „corespunde”.

Copiii se nasc pentru ei înşişi, nu pentru noi. Rolul lor nu este de a ne face fericiţi, ci noi putem fi fericiţi prin simpla lor prezenţă şi existenţă.

Dar cum să ne oprim din a face ceea ce „ştim că este bine pentru ei”, cum facem pentru a nu deveni părinţi toxici pentru copiii noştri? Uneori, răspunsurile se pot găsi în iertarea părinţilor pe care noi i-am avut la rândul nostru.

Tipuri de părinţi toxici

Copilul nu este o extensie a părintelui, oricât de mult l-am iubi. Deseori, dorinţa de a-l ţine aproape, de a nu-l „pierde”, ţine de nevoia noastră de a ne simţi protejaţi emoţional şi este o cerinţă extrem de mare pentru un copil. Practic, mesajul pe care i-l transmitem este „Rolul tău este să îmi asiguri mie confortul emoţional”.

Părinţii pot ajunge să schimbe rolurile cu copiii, să îi pună pe aceştia în poziţia de a se ocupa de nevoile emoţionale ale părintelui.

Un astfel de copil se va simţi vinovat să ia distanţă de părinţi sau va ajunge să fugă cât mai departe fără să se mai uite în urmă. În cel de-al doilea caz, va trăi vina de a păstra resentimente faţă de ei. Iertarea părinţilor ne dă o şansă nu doar de a ne vindeca ci şi de a evalua care sunt condiţiile în care putem relaţiona în continuare cu ei.

Există apoi părinţii detaşaţi emoţional de copil. Cei care vor să îl construiască după reguli, impuneri şi aşteptări care nu ţin cont de nevoile copilului ci de ale părintelui. Astfel de copii sunt proiecte pentru părinţii cu convingeri rigide legate de educaţie. Iertarea părinţilor va fi în acest caz însoţită de reînvăţarea nevoilor noastre şi a modului în care ne este benefic să fie satisfăcute.

De ce copilul nu poate suda o relaţie

Mai există şi categoria de părinţi care decid să aibă un copil pentru a le suda relaţia de cuplu. În mod neaşteptat, descoperă că apariţia unui copil pune mai multă presiune pe relaţie, motiv pentru care este recomandat ca aceasta să fie solid construită înainte de a lua decizia apariţiei unui nou membru. Inevitabil, inconştient, vor ajunge să învinuiască propriul copil pentru diferite greutăţi în familie accentuate de apariţia lui.

Mai există şi părinţii care sunt „cei mai buni prieteni” ai copilului, iar o astfel de relaţie reprezintă o capcană. Da, există intimitate, confidenţialitate şi complicitate în relaţiile apropiate precum cele de familie. Dar acestea sunt secundare şi apar mai târziu, când copilul se maturizează, ca rezultat al unui ataşament sănătos. Rolul de prieten aparţine prietenilor, nu părinţilor. Copilul are nevoie să îi fim părinţi, prietenii şi-i va alege singur.

Evident, cele mai grave categorii de părinţi toxici rămân cei abuzivi, neangajaţi emoţional în relaţia cu copiii, periculoşi pentru sănătatea lui fizică şi mentală. Iertarea părinţilor vine odată cu vindecarea autentică a rănilor lăsate de ei.

Terapie pentru părinţi

Înainte de a decide aducerea pe lume a unui copil este recomandat să lucrăm cu acele părţi din noi care necesită vindecare. Este bine să investigăm care sunt motivele pentru a avea un copil şi ce resurse interioare avem pentru a-i oferi ceea ce are nevoie.

Psihoterapia este calea potrivită pentru a ne asigura că nu vom deveni părinţi toxici, că suntem pregătiţi pentru acest rol major al vieţii, cel de părinte. Totodată, verificăm în terapie în ce mod iertarea părinţilor noştri ne poate elibera de propriile răni sau credinţe împrumutate de la aceştia.

Terapia ne ajută să acceptăm că nu suntem perfecţi, implicit să nu ne aşteptăm să avem copii perfecţi, să ne investigăm propriul trecut şi să alegem ce vom duce cu noi mai departe. Poate şi noi am avut, la rândul nostru, părinţi toxici.

Poate, spre exemplu, în familia noastră de origine era preţuită şi recompensată performanţa, noi am fost complianţi, iar azi simţim că am ales calea „corectă”. Dar asta ne va determina să avem pretenţii nesănătoase de la copil, să proiectăm pe el ceea ce credem că a fost sănătos pentru noi.

Dacă temperamentul nostru ne-a permis să devenim complianţi în faţa aşteptărilor părinţilor noştri, dacă noi am ales această cale pentru a menţine relaţia cu ei, copilul nostru se poate răzvrăti în faţa acestui stil de educaţie. Oare suntem pregătiţi să îl valorizăm pentru ceea ce este şi nu pentru ceea ce face? Iertarea părinţilor noştri poate începe odată cu acceptarea greşelilor pe care ei le-au făcut.

Psihoterapia este necesară ca antrenament pentru viaţa de zi cu zi, pentru a ne reflecta acele părţi din noi care deseori sunt ascunse de noi înşine, pentru a ne pregăti să devenim cea mai bună variantă de părinte.

Terapie pentru copiii cu părinţi toxici

Cea mai grea povară pentru un copil, adolescent sau adult mai târziu este furia faţă de proprii părinţi. La maturitate, ajungem să conştientizăm ce nu a mers (şi poate încă nu merge) în relaţia cu ei, să ne răzvrătim, să îi acuzăm, să fugim din relaţia cu ei sau să ne simţim neputincioşi.

Iertarea părinţilor pare imposibilă, iar pericolul este să cădem în această capcană în care tot ceea ce ni se întâmplă vine din copilărie şi să nu ne responsabilizăm niciodată pentru propria viaţă. Da, părinţii pot lăsa răni în urmă, dar noi suntem cei care putem decide propria vindecare. De la un punct încolo, nu mai este despre ei, este despre noi. Iar aici intervine iertarea părinţilor.

Continuarea articolului, aici