Ne creştem oare copiii într-o lume tot mai nesigură, tot mai rea, tot mai periculoasă? Cât din această nesiguranţă e doar în mintea noastră? 

În ziua de azi, speranţa de viaţă a copiilor şi nivelul de trai au crescut, au libertatea de exprimare, libertatea de a călători, libertatea de a citi, dezbate, povesti, scrie. Şi totuşi se simt ei în siguranţă? Oare cât de importantă e siguranţa emoţională a adulţilor pentru a ajunge copiii să se simtă în siguranţă acasă şi la şcoală? Ce legătură au toate acesta cu fricile şi cu abuzul?

Ca adulţi, avem multe frici în comun:

  • Nu îi spun celuilalt ce am nevoie sau cum m-a afectat ce a făcut sau a spus, pentru că o să se supere, pentru că o să-şi schimbe părerea despre mine, pentru că nu vreau să îl încarc sau să îl deranjez cu problemele mele (frica de a fi respins, abandonat, criticat, judecat, pedepsit).

  • În cazul părintelui: nu îi spun profesorului ce cred despre o anumită situaţie legată de copilul meu, pentru că mă tem că se va răzbuna pe el. În cazul profesorului: nu îi spun părintelui ce cred, pentru că nu ştiu ce o să gândească despre mine (frica de judecată, de pedeapsă).

  • Nu vorbesc despre mine sau nu le arăt celorlalţi emoţiile mele, pentru că le vor folosi împotriva mea (frica de faptul că oamenii te vor folosi).

  • Nu cer ajutor, nu recunosc că am greşit, nu cer iertare, caut mereu un alt vinovat (frica de judecată, frica de a simţi că sunt slab, frica de greşeală).

  • Cei dragi o să păţească ceva sau eu o să păţesc ceva (frica de moarte, frica de boală, frica de accidente).

  • Nu încep proiectul acesta sau nu îmi schimb serviciul, pentru că nu sunt sigur cum o să fie (frica de necunoscut).

  • Dacă nu o să am bani destui să îmi plătesc facturile? (frica de incertitudine)

  • Dacă fiul sau fiica mea nu are rezultate bune, mă tem că nu o să reuşească în viaţă (frica de judecata prietenilor, a familiei, frica de eşec)

  • Deşi vreau să cunosc oameni şi să am relaţii, nu dedic timp unei vieţi sociale (frica de a fi respins, frica să nu mă fac pe mine sau pe cei dragi de ruşine).

  • Nu sunt un părinte/profesor perfect, deoarece copilul se enervează, plânge, este în disconfort, se plictiseşte, nu face ce trebuie, greşeşte (frica de eşec, judecată, frica de pierdere a controlului).

Copiii noştri au frici similare şi cel mai complicat pentru ei este când aceste frici se întâlnesc cu ale noastre, ale adulţilor. Atunci când noi, adulţii, nu ne conştientizăm, identificăm şi acceptăm fricile, acestea se multiplică şi apare sentimentul pentru copii că lumea de acasă şi cea din afara şcolii nu sunt sigure, bune, nu sunt demne de încredere. Când fricile copiilor sunt confirmate de noi, adulţii, prin ceea ce le spunem sau nu le spunem (pentru că, de exemplu, ne e frică să le validăm frica), prin ceea ce facem sau nu facem (să îi strângem în braţe şi să le zicem că e normal să simtă ceea ce simt), atunci fricile vor creşte şi mai tare în ei.

Cum se leagă abuzul emoţional cu frica

Când acţionăm din frică, probabil vom regreta ce spunem şi ce facem, lucru care ne va menţine într-un cerc vicios al neîncrederii şi al lipsei de bunătate faţă de noi şi faţă de ceilalţi. Când acţionăm din frică, vom face alegeri pe care le vom regreta şi care ne vor aduce nesiguranţă şi nemulţumire. Când acţionăm din frică, vom reproşa, vom învinui, vom acuza şi ne vom plânge. 

Sunt mai multe situaţii în care abuzul emoţional şi frica se întâlnesc. Un caz frecvent este acela în care copilul nu are spaţiu să îşi trăiască propriile frici, fără să se simtă vinovat că îşi face părinţii sau profesorii să se simtă într-un anumit fel (de exemplu, se teme că părintele/profesorul se va supăra sau se va speria la rândul lui). 

O altă situaţie este cea în care părintele sau profesorul are foarte multe frici şi atunci nu-l lasă pe copil să-şi dezvolte autonomia sau identitatea, de frica faptului că i se va întâmpla ceva rău sau că pur şi simplu nu va reuşi într-o activitate. 

O a treia situaţie legată de un abuz în conexiune cu frica este invalidarea: momentul în care copilul îi spune părintelui sau profesorului că se teme de ceva, iar adultul îi răspunde că nu are de ce să îi fie frică şi vine şi cu argumente în acest sens. 

Frica are câteva antidoturi:

  • Când un adult îşi mărturiseşte frica unui alt adult, aceasta este conştientizată şi nu mai are aceeaşi putere asupra noastră, pentru că ne dăm seama că frica respectivă chiar ne poate apropia, ne poate uni, înţelegând că nu suntem singuri. 

  • Frica îşi pierde din putere când e conştientizată în mintea noastră şi în corpul nostru, prin etichetarea ei; când stăm cu frica şi nu fugim de ea, respirăm adânc şi avem compasiune faţă de noi (practicăm mindfulness). 

  • Este foarte importantă şi expunerea treptată în faţa unor activităţi care în mod normal ne-ar provoca frică.  

  • Practica recunoştinţei: zilnic, de preferat dimineaţa, scrieţi cel puţin 10 motive pentru care sunteţi recunoscători, timp de cel puţin 21 de zile. Această practică ajută pentru că ne schimbă gândirea din zona negativă spre cea pozitivă, atunci când înţelegem că avem motive să fim bine.

  • Două citate care ne pot ajuta: “Singurul lucru de care trebuie să ne fie frică este frica” (Franklin D. Roosevelt) şi “Curajul nu este absenţa fricii, ci acţiunea în ciuda fricii” (Mark Twain). 

Mi-aş dori ca 2020 să fie un an în care să acţionăm nu în absenţa fricii, ci în ciuda ei. Să fie anul în care devenim mai conştienţi de fricile noastre, de impactul lor asupra relaţiilor şi de cum putem să ne simţim noi în siguranţă cu noi, ca să oferim asta şi celorlalţi.

 

Cu mult curaj şi încredere că împreună ne e mai bine,

 

Ruxandra. 

 

Citiţi şi alte texte semnate de Ruxandra Mercea.