Cum să gestionăm durerea despărţirilor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Când plec, îmi sun copiii. Chiar dacă le retrezesc dorul de a fi împreună, îi sun: ca să ştie că mă gândesc la ei“
„Când plec, îmi sun copiii. Chiar dacă le retrezesc dorul de a fi împreună, îi sun: ca să ştie că mă gândesc la ei“

De ce sunt despărţirile atât de grele pentru mulţi dintre noi? De ce ne purtăm ciudat când vine momentul în care îi spunem persoanei dragi „pa!”, „la revedere” sau „ne vedem în câteva zile“?

„Ce norocos sunt că am pe cineva care face ca rămas-bunul să fie atât de greu!“

Alan Alexander Milne dădea glas acestor cuvinte – pe cât de pline de tristeţe, pe atât de pline de recunoştinţă –prin vocea ursuleţului căruia i-a dat viaţă, Winnie the Pooh.

Eu am observat că, ori de cite ori plec de la părinţii mei de acasă, avem tendinţa să ne certăm pe ceva minor. Nu ştiu cine începe cearta, mi se pare că tata. Cred că şi lui îi este greu cu despărţirile... Mama se apucă să împacheteze mâncare pentru noi, eu să fac bagajele, copiii se uită la TV. Pare că nimeni nu mai vrea să stea unul cu celălalt. Ne facem cu toţii de lucru, ca să nu ne mai privim în ochi. Fiindcă atunci când ne privim în ochi, simţim.

Simţim tristeţea care ne inundă corpul, simţim teama arhaică că poate nu o să ne mai vedem vreodată.

Pe mine mă termină momentele de dinainte de despărţire, când anticipez că vine clipa în care ne ridicăm şi vrem să ne luăm rămas-bun. Simt teama aceea în stomac şi în picioare şi că mai am un pic şi o să mă prăbuşesc. O parte din mine moare la fiecare despărţire, aşa simt eu. Acest lucru mi se întâmplă fiindcă creierul uman are nişte mecanisme bine construite de a face faţă fricii, mecanisme care functionează de minune, create de-a lungul a sute de mii de ani de istorie. Eu vreau să controlez rămas-bunul. Să fie când vreau eu, unde vreau eu, să prelungesc momentul despărţirii la maxim.

Mi-am explorat teama asta de separare de ani de zile…Cum să nu? Pentru că teama aceasta pare că îmi afectează fiecare relaţie din viaţa mea, chiar şi pe cea cu copiii! Am mers să explorez şi să trăiesc momentul despărţirii, să văd de ce vreau să îl controlez. Fiindcă, dacă am două ore cu prietena mea, aş vrea să le trăiesc total, să mă bucur de conectarea cu ea până la capăt. Nu doar în prima oră, iar în ultima să mă uit la ceas cu teamă că trec minutele de drag împreună. Nu mai vreau să simt teama aia din ultima oră. Vreau două ore pline!

Şi am mers apoi cu cineva drag care m-a ascultat în listening partenership să descopăr şi să simt de ce am eu nevoia şă controlez momentul despărţirii. Şi am ştiut repede. Fiindcă atunci când eram mică nu am putut-o face. Nu am putut să o opresc. Am retrăit emotional momentele în care mama pleca cu trenul şi eu rămâneam fără ea. Despărţirea se producea prea repede! Nici nu apucam bine să trăiesc ceva frumos, că despărţirea apărea. Şi eu nu puteam face nimic să opresc asta! Nu înţelegeam ce putea fi mai important decât mine pentru mama şi tata de trebuiau să plece! Iar eu rămâneam fără veşti de la ei timp îndelungat. Mi se părea ca mureau în perioada asta, când nu îi auzeam. Iar eu rămâneam singură (fără mama şi tata pentru mine echivala cu singură, chiar dacă bunicii mei erau acolo, calzi şi iubitori). Eram singură fără mama şi tata.

De aceea, când plec, îmi sun copiii. Chiar dacă le retrezesc dorul de a fi împreună, îi sun: ca să ştie că mă gândesc la ei şi să nu se teamă că nu o să ne mai vedem (rational, ştiu ei asta, dar emoţionalul uneori preia controlul).

Durerea şi teama de când eram copil mic nu le-am vindecat atunci. Au rămas lipite de mine şi mi-au spus ce să fac şi cum să fac. Le simt ca şi cum ar fi parte din mine. Îmi este greu să trăiesc fără ele, fiindcă aşa am trait mereu şi mi-e teamă să încerc altceva. Iar tristeţea şi teama astea sunt vechi. Sunt de acum 37 de ani. Nu sunt noi. Ele nu aparţin relaţiilor mele de acum. Nu au ce căuta aici. Eu doar le port cu mine, lipite de mine şi le transfer de la relaţiile cu mama şi tata, la relaţiile mele din present. Iar oamenii aceştia dragi de acum…nu mă părăsesc!

Da, vindec despărţirile, fiindcă îmi place prea tare ce spunea Winnie the Pooh:  Ce norocoasă sunt că am pe cineva care face ca rămas-bun-ul să fie atât de greu! Si vreau să simt asta la despărţiri: că îmi va fi dor, dar că nu îmi va fi teamă. Că îmi va fi dor, dar că voi fi în siguranţă. Îmi place dorul de cineva drag. Iubesc senzaţia de dor, de topire din cap până în picioare după persoana de care mi-e dor. Şi încep să văd o licărire a stării că ma descurc cu despărţirea. Că nu mai trebuie să o controlez. Plâng şi eu acum ce nu am plâns în copilărie...pe mama şi pe tata. Le zic acum cuvintele pe care nu le-am spus atunci, dar pe care le simţeam: „Nu pleca, mama! Nu pleca tata! Stai aici cu mine! Ia-mă cu tine! Mi-e frică fără tine! Daca mor?”

Căldura celui care mă ascultă e atât de mare, încât mă simt în siguranţă. Otilia de 37 de ani plânge durerea fetiţei mici. Pare ciudat, dar aşa funcţionează creierul uman: e ca un raft în care sunt multe răvaşe vechi, îngălbenite de timp, dar care trebuie deschise, citite, privite şi retrăite. Acum. Nu singur. Ci cu cineva drag. Fiindcă puterea relaţiilor este copleşitoare şi mută munţii din loc. Recitim răvaşele împreună, ca să facem curat şi să trăim acea viaţă totală!


Text semnat de Otilia Mantelers, Parenting by Connection Instructor (otilia-mantelers.urbankid.ro). 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite