Cum ne afectează, la maturitate, relaţia cu părinţii noştri şi care este cea mai bună cale de a ne vindeca rănile sufleteşti dobândite în copilărie

Cum ne afectează, la maturitate, relaţia cu părinţii noştri şi care este cea mai bună cale de a ne vindeca rănile sufleteşti dobândite în copilărie

Fiecare dintre noi ţine ascuns un „copil invizibil”, definit, de fapt, de amintirile dureroase, îngropate în subconştient, din perioada copilăriei, conform psihologului clinician Gáspár György. FOTO Arhivă Adevărul

În timp, amintirile dureroase din copilărie se estompează, însă, deşi trăim cu impresia că acestea aparţin trecutului, în realitate ele contribuie la formarea anumitor tipare comportamentale prin care ne autosabotăm, potrivit psihologului clinician Gáspár György.

Ştiri pe aceeaşi temă

Fiecare dintre noi ţine ascuns un „copil invizibil”, definit, de fapt, de amintirile dureroase, îngropate în subconştient, din perioada copilăriei, conform psihologului clinician Gáspár György autorul cărţii intitulate, de altfel, „Copilul invizibil”, lansată vineri, 15 aprilie.
 
În funcţie de mediul familial în care a crescut, orice adult dezvoltă o serie de tipare comportamentale care îi domină întreaga viaţă, multe dintre acestea ducând la autosabotare. De pildă, un copil măcinat de lipsa siguranţei emoţionale se transformă, la maturitate, într-o persoană neîncrezătoare, cu o frică permanentă că va fi abandonat sau respins. De asemenea, un copil ai cărui părinţi nu i-au acordat suficientă atenţie în perioada formării, se transformă, în multe cazuri, într-un adult care urmăreşte relaţii reci, cu persoane indisponibile emoţional, dare crede despre propria persoană că nu merită iubirea altora.
 
Restricţionarea independenţei unui copil îl face pe acesta să devină un adult dependent, complet neajutorat în ceea ce priveşte relaţiile şi nu numai, care caută întotdeuna sprijinul celorlalţi. Odată cu lipsa autonomiei se pierde şi din stima de sine, care este esenţială în viaţa unui adult sănătos din punct de vedere psihologic, potrivit lui Gáspár György, lipsa acestui sentiment dând naştere unui puternic sentiment de incapacitate. 
 
 
În ceea ce priveşte libertatea, copiii îngrădiţi de părinţi riscă să se transforme în adulţi perfecţionişti, în timp ce aceia cărora părinţii nu le-au impus deloc limite, din contră, se pot transforma în adulţi lipsiţi de autocontrol, dificili.
 
Cheia pentru depăşirea acestor suferinţe ale copilăriei este tehnica de mindfulness,  sau trăirea conştientă, care se traduce, în primul rând, prin recunoaşterea emoţiilor pe care le simţim şi mai apoi prin acceptarea lor. 
 
În cadrul conferinţei „Copilul invizibil”, susţinută vineri, psihologul Gáspár György a explicat, prin exemplul personal, cum aceste stări negative din copilărie, care vin şi ne cutremură prezentul şi viitorul, pot fi „îmblânzite”. Gáspár a adus în discuţie teama sa de a fi judecat, dar şi metoda prin care a reuşit, în sfârşit, să o învingă.
 
„După ce am vorbit prima dată în faţa unor experţi în parenting, în timpul unui atelier, înainte de a începe anxietate a fost uriaşă, iar după ce am scos primele câteva vorbe sângele a ţâşnit pe nasul meu şi urechile îmi ţiuiau foarte tare. Corpul meu a reacţionat atât de intens la un pericol şi o ameninţare care nu era reală, însă teama că ceilalţi mă vor respinge că nu sunt suficient de bun a fost copleşitoare pentru mine”, povesteşte psihologul Gaspar Gyorgy, explicând că, deşi acel moment l-a descurajat, a ales să îşi continue obiectivul profesional. 
Am conştientizat că nu îmi pot face meseria dacă nu accept că am o problemă. Nu îmi pot schimba arhitectura psihologică, convingerile pe care le am despre mine, despre ceilalţi, despre lume şi despre viitor dacă nu recunosc faptul că în interiorul meu sunt nişte elemente de care nu mai pot să fug. Această recunoaştere mă pune faţă în faţă cu fricile mele şi mă determină să le accept ca făcând parte din viaţa mea şi din povestea mea de viaţă, a continuat expertul.
Fricile noastre nu au, aşadar, nicio legătură cu reacţiile pozitive sau negative pe care le primim de la ceilalţi. Existenţa acestora anunţă existenţa unei suferinţe numită, în termeni de specialitate, subjugare emoţională. Aceasta este definită, de fapt, prin dependenţa pe care o simţim de părerile, criticile sau validarea altor persoane.
 
Izvorâtă încă din copilărie, apariţia subjugării emoţionale fiind motivată de comportamentele părinţilor încă de dinaintea împlinirii vârstei de doi ani, această „boală” a psihicului este extrem de dăunătoare pe tot parcursul vieţii unei persoane, şi nu numai. Potrivit lui Gaspar Gyorgy, rănile emoţionale se transmit din generaţie în generaţie, suferinţele părinţilor fiind de asemenea un amănunt demn de luat în seamă. „Trebuie să ne gândim şi la rănile părinţilor noştri. Ei oare ce suferinţe au avut, copii fiind? Realitatea ne arată că trauma călătoreşte în timp, nu se opreşte la o singură generaţie, iar procesarea experienţelor noastre negative este o dovadă de preţuire de sine şi respect faţă de copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri. Pentru că ceea ce nu vindecăm noi sunt răni pe care le lăsăm moştenire urmaşilor noştri. Noi, prin recunoaşterea emoţiilor noastre, prin tehnica de mindfulness putem pune punct acestui şir negativ”, a spus specialistul. 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: