Copiii noştri devin povestea pe care o spunem despre ei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Fac parte dintr-o generaţie care a crescut sub semnul criticii, al comparaţiei cu colegii sau cu fraţii, al condiţionării (“Dacă faci asta, nu mai eşti copilul meu”, “Dacă faci ce ţi-am cerut, primeşti x sau y. Dacă nu, nu”).

Cei mai mulţi dintre părinţii de azi au avut parte de multe pedepse în copilărie. Emoţionale, cum ar fi retragerea afecţiunii, a atenţiei, sau chiar pedepse fizice. Am avut parte de judecăţi legate de cine suntem ca persoană - copil cuminte, copil obraznic. 

Suntem o generaţie a manipulării şi detaşării emoţionale. De multe ori, adulţilor din viaţa noastră le era greu să ne stea alături când noi, copii fiind, eram în disconfort emoţional. Câţi dintre noi nu am fost trimişi în camera noastră să ne “calmăm” când eram trişti sau furioşi? Câţi nu am auzit că trebuie să tăcem, pentru că nu avem motive de plâns? Ştiu că părinţilor noştri le e greu să audă toate acestea, însă trebuie să privim realitatea în ochi şi o putem face cu multă compasiune faţă de ei. Sunt convinsă că au făcut ce au putut şi ce au ştiut mai bine, cu ceea ce aveau la momentul respectiv. Întrebarea care se pune e alta: care e motivul pentru care noi, părinţii de azi, alegem să păstrăm modelele care nu ne-au ajutat? Pentru că e greu să ne schimbăm? Pentru că e greu să spunem altcuiva: “Am greşit până acum, nu ştiu ce să fac, ajută-mă”? Pentru că nu ştim de unde să începem?

De fapt, tu, ca părinte, cum îţi dai seama că nu ai ajuns bine crescând astfel? Pentru mine, de exemplu, conştientizarea a însemnat un drum teribil de greu. Am ajuns să mă extenuez, a fost nevoie să îmi spună alţii că fiica mea nu e bine şi că deja foloseşte cuvintele pe care eu le spuneam despre ea în mintea mea, fără să i le rostesc direct. De fiecare dată când mă enervam ajungeam mereu în acelaşi punct şi îmi spuneam că vreau să fac lucrurile altfel data viitoare. Iar la un moment dat am avut claritatea şi curajul să aleg altfel. Aceste momente de conştientizare sunt de fapt oportunităţile noastre să ne trezim din povestea pe care ne-o tot spunem. Pentru că ne zicem mereu că noi suntem OK, noi aşa am crescut şi uite ce bine am ajuns! Da? Sigur suntem bine? Răspunsul este “Nu încă!”, atâta  vreme cât relaţiile din viaţa noastră nu sunt bazate pe reciprocitate, bunătate, încredere şi iubire. 

Pentru mine, cele mai mari responsabilităţi ca părinte ţin de asumarea modelului pe care vreau să-l dau mai departe copiilor şi de identificarea modelului pe care NU vreau să-l transmit. Avem şansa să creştem copii pe care să-i înzestrăm cu bunătate, empatie, încredere în ei şi în alţii, compasiune, cu motivaţie intrinsecă şi cu multă asumare! Dar pentru asta e nevoie ca noi să fim prezenţi şi curajoşi. Iar curajul nu e absenţa fricii, ci e puterea de a acţiona când simţim frica. Vă provoc să reflectaţi la cum reacţionaţi cu copiii voştri în diverse situaţii: când se bat, când înjură, când nu vor să facă ce vreţi, când folosesc mult tehnologia, când se plâng prea mult, când vin să vă povestească despre ce le-au făcut alţii la şcoală, când spun că nu pot sau nu vor. Astfel de momente sunt oportunităţi pentru noi să fim curajoşi, să încercăm alte reacţii decât cele pe care le-am avea în mod obişnuit, instinctiv. Să alegem în mod conştient să răspundem calm, fără pedeapsă, fără critică sau judecată, fără urlete şi învinuire.

Copiii nu ne fac nouă lucruri intenţionat. Nu stau noaptea să se gândească la cum să ne mintă, cum să ne înfurie. Copiii noştri sunt buni. Dar copiii noştri devin povestea pe care noi o spunem despre ei. Copiii noştri învaţă să se comporte din felul în care reacţionăm în relaţia cu ei. 

Cele mai utile practici pentru a îmbunătăţi relaţia cu ei sunt: să numărăm interacţiunile negative şi pozitive pe care le avem cu copiii noştri, să ne asigurăm că raportul este de cel puţin cinci interacţiuni pozitive la fiecare interacţiune negativă (critică, judecată) şi să petrecem săptămânal timp special, unu la unu, cu fiecare copil în parte, făcând ceea ce-şi doreşte copilul (fără tehnologie şi cumpărături), cu predictibilitate şi consecvenţă. 

Vă invit să vă imaginaţi copilul vostru la vârsta de 25 de ani şi să vă gândiţi la relaţia pe care o vreţi cu el/ea. Gândiţi-vă ce vreţi să vadă şi să primească de la voi şi ce nu. Faceţi această listă şi lipiţi-o pe frigider. E un început de viziune asupra felului în care vreţi să fiţi ca părinţi, dar şi legat de cum vor deveni copiii voştri. Reveniţi la ea în timp. 

P.S. Vă propun mai multe cărţi pentru noi şi pentru copiii noştri:

Difficult Conversations: How to Discuss What Matters Most, de Douglas Stone, Bruce Pattion şi Sheila Heen

- "Părintele conştient. Cum să ne transformăm pe noi pentru a avea copii puternici, de Shefali Tsabary

“Cum să-ţi reinventezi viaţa”, de Jeffrey Young şi Janet S. Klosko

“Dansul furiei - Ghid pentru femeile care vor să schimbe tiparul propriilor relaţii”, de Harriet Lerner. 

Citiţi şi alte texte semnate de Ruxandra Mercea



Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite