Cine n-are copii îi rabdă pe-ai altora

Mi-am pierdut foarte mulţi prieteni atunci când au făcut copii. Culmea, ei se plictiseau mai tare cu mine decât mă plictiseam eu cu ei.

Au fost excepţii, fireşte, dar majoritatea vorbeau numai despre progenituri şi isprăvile lor nemaivăzute: scuipau lăpticul, ţineau mânuţele-n sus, dădeau din picioruşul drept mai mult decât din cel stâng. ”Ce drăguţ!”, am spus de vreo 4850 de ori, apoi am plecat acasă şi mi-am pus o pungă cu mazăre congelată-n cap, ca să-mi revin.

Ghici cine face scandal la cină

Cu vreo zece ani în urmă, doi prieteni foarte buni, soţ şi soţie, ne-au propus mie şi iubitului meu de-atunci să mergem împreună într-o vacanţă, în Bulgaria. Cu maşina lor, că era mai mare. OK, minunat, le-am dat banii, s-au ocupat ei de vouchere, a rămas să vină să ne ia în dimineaţa plecării, noi n-aveam decât să coborâm cu boccelele în faţa blocului. Abia aşteptam!

Când au frânat la scară, m-am urcat în spate şi era să fac şi infarct, şi crimă în acelaşi timp, în sensul că m-am aşezat pe un copil. Am ţipat de zici că mă muşcase şarpele cu clopoţei. Atunci am văzut: ăştia luaseră şi cele două mlădiţe ale familiei cu dânşii, o fetiţă de 7 ani şi un băieţel de 5. Poftim? Ce facem cu ei acolo?

Păi hai să vă spun ce-am făcut: n-am ratat niciun magazin de jucării, dacă vreţi să ştiţi cât costă orice răhăţiş pentru copii în Varna, vă spun mai repede decât Google. La un moment dat, după ce văzusem mai multe trenuleţe decât un impiegat de mişcare, am şoptit că eu şi bărbatul meu am dori un traseu oleacă separat de al lor, să mai vedem şi noi un muzeu, un magazin de stofă, un copăcel. După care ne puteam reîntâlni la cină, într-un restaurant unde, evident, trebuia să zâmbim amuzaţi atunci când ăla mic vărsa pe masă paharul cu nectar.

Prietenii au gâjâit un ”mda” şi ne-am despărţit pentru o oră şi 32 de minute. Seara, la masă, am crezut că între timp şi-au pus colagen în buze, aveau nişte boturi ca nişte calcani infectaţi cu ceva. Bineînţeles, se supăraseră că noi doi am mai vrut să vedem în Bulgaria şi altceva decât jucării.

Seara a continuat feeric. Noi eram rupţi de foame, dar aşteptam puietul să decidă ce mănâncă. Până atunci, mă-sa îl tot uşuia pe chelner, spunându-i că încă nu ne-am hotărât. Fetiţa voia să termine mai întâi un joc pe telefon şi deci era foarte ocupată, iar băiatul spunea ”nu” la orice-i propunea tac-su din meniu. N-am mai auzit atâtea ”nu”-uri de la filmele cu anchete penale. Mai aveam puţin şi mâncam scobitori cu sare, că erau la îndemână.

Într-un târziu, au făcut marea alegere: aveau să mănânce cu toţii şniţel cu cartofi prăjiţi. Pentru această decizie majoră, aşteptaserăm un ceas jumate. Eu şi al meu comandaserăm paste, respectiv pizza. Pastele mele erau cu sos, ciuperci, bucăţele de pui şi o mânuţă de copil. Lăbuţa odorului era numai în farfuria mea – nu mult, doar până la cot. Se servea cu ce era mai bun, în timp ce maică-sa râdea şi-l aplauda. Taică-su a zis, formal, ”nţîţî, nu-i frumos”, dar îşi vedea mai departe de farfuria lui, băgase cornul în ea, fericit că fiu-său cotrobăie în castroanele altor familii.  

Dacă era el în locul meu, îmi lua copilul de moţ, îl lăsa la uşa orfelinatului şi singura favoare pe care i-ar fi făcut-o era să-i agaţe de cur un bilet în limba bulgară, ca să ştie ăia ce-i cu el. Oricum, când puştiulică a terminat de forat în pastele mele, a trecut la pizza lui bărbatu-meu. A scobit în ea şi trebuie să admit că are ochi de ceasornicar, a ales de-acolo tot ce era mai arătos. La final, pizza arăta de zici că pocniserăm petarde-n farfurie. Tac-su şi mă-sa au jucat cabotin rolul părinţilor intrigaţi de atitudinea puiului, dar în acest timp rânjeau, erau mândri de el. Mânca-l-ar tata, azi scurmă după sălămior, mâine scurmă după diamante, logic. Am plătit nemţeşte, deşi iubitul meu mâncase numai coaja de la pizza (şi aia plină de sucul pe care-l turna ăla mic pe ea, în generozitatea lui nemăsurată).

A fost un concediu ratat. Copilaşii au făcut legea, cu toţii ne-am dus unde-au vrut ei, când au vrut ei, dacă au vrut ei. Altfel, se supărau foc mami şi tati, se uitau la noi ca la nişte fiinţe care la micul dejun comandă cotlet de copil la proţap.    

Naşă profesionistă, caut bebeluş

N-aş vrea să se înţeleagă că dreptatea e de partea noastră, a ăstora fără copii. Doamne fereşte! Ca dovadă, am şi exemple din tabăra adversă. Cătălina născuse o minune de fată şi, când s-a mai durdulit copilul, a început să regizeze botezul. Atunci, s-a iţit de nu ştiu unde o prietenă bună care, de fapt, dispăruse imediat după ce născuse Cătă. Voia să boteze copila. Asta i-a spus: nu te supăra, dar în astea patru luni te-am sunat de 40 de ori şi te-am rugat să vii să vezi bebeluşa. Nici nu ţi-a trecut prin cap. Acum vrei s-o botezi? Nici nu ştii cum arată. De ce vrei să fii naşă, ca să-ţi pui rochie cu pene şi să fii în centrul atenţiei? Nu, mulţumesc.

Ce mai vaiet, ce mai zbucium! Fosta viitoare naşă a hohotit în pumni, că ea n-a venit să vadă plodul întrucât pe ea n-a binecuvântat-o Dumnezeu cu un copil şi i s-ar fi făcut rău şi-ar fi leşinat de-a dreptul dacă zărea şi atingea fetiţa. ”Păi şi la botez, deci, ai de gând să cazi lată-n biserică în timp ce-mi ţii fata-n braţe?”. La asta nu se gândise candidata. ”A, trebuie s-o ţin în braţe?”. ”Da, trebuie. Şi-o maimuţă ştie asta”.

Prietena Cătălinei s-a supărat mangă pentru că n-a fost desemnată naşă, deşi dacă ar fi trebuit să-şi culeagă finuţa dintre alţi cinci bebeluşi aliniaţi ca la poliţie, cred că ar fi nimerit-o cu greu din a patra încercare.          

Domniţa Goe

”Tu de ce n-ai copii?”, asta aud de câte ori mă întâlnesc cu câte-o cunoştinţă spre a cărei odraslă mă aplec s-o giugiulesc. Mi se pare o întrebare pe cât de stupidă, pe atât de indiscretă. Motivele pot fi de ordin dramatic şi întrebarea în sine e o gafă. Eu nu mă supăr, doar constat, gogonez ochii, gogonez sufletul.

”Apucă-te urgent şi fă un copil!”, mi-a poruncit una. Asta se întâmpla exact în momentul în care fetiţa ei de trei ani a cărat în casă o pisică. Nimic anormal până aici, doar că ţinea pisica de coadă, pisica o muşcase, iar ea muşcase pisica, întru cuvenita răzbunare. Pe ghetuţe avea balegă, fiindcă – timingul fiind perfect – chiar atunci trecuse pe stradă o căruţă cu doi cai a căror digestie era îndoielnică. Maică-sa i-a luat mâţa din gheare şi-a degajat-o cu un şut, mai departe decât ar reuşi vreodată Tătăruşanu cu vreo minge. Dar după aia a luat-o-n braţe pe odraslă, a drăgălit-o şi i-a spus că, dacă vrea pisică, îi cumpără mami una de la mall, că e ieftină ca braga, o mie de roni. Am vrut să sun la Protecţia Animalelor, ştiam că niciun patruped n-are cum să scape viu din casa groazei. Fetiţa atomică era capabilă să omoare un Rottweiler cu o lopăţică de plastic. Sau măcar să-l lase chior pe viaţă.

Iubesc copiii, dar n-am putut să-i promit amicei că fac iute unul, după toate astea. Fusesem acolo cu o prietenă comună care, după ce-am plecat, plină de drăgălăşenie, mi-a spus: mă mir că fetiţa asta n-a fost plătită de nicio firmă de anticoncepţionale, să-i apară căpşorul pe cutie. Pe moment, am fost scandalizată. Pe urmă, am ajuns acasă şi-am găsit în poşetă vreo şase bomboane terciuite pe actele mele. Ionele, Nenea Iancule, noi să fim sănătoşi! Am realizat că, într-adevăr, industria contraceptivelor n-are destulă imaginaţie.

Ce-i al meu e şi-al tău. Copiii, nu banii

Există şi alte mixturi dificile. După un divorţ, de obicei superbii ploduţi ajung la mămucile lor. Caz în care, dacă doi divorţaţi îşi refac viaţa (sau ceea ce le-a mai rămas din ea), unul dintre ei va fi cu nervii măciucă. Ghici care.

Bărbatul îşi vizitează progeniturile cel mult o dată pe săptămână. Apoi, vine acasă şi se trânteşte într-un fotoliu, exact în clipa când cei doi copii ai noii lui neveste vor să halească. ”Fă-ne ceva de mâncare”, îl vor ruga ei fierbinte, cu ochii-n iPhone, unde au de textuit gaşca, spre a-i spune că tâmpitul de tată vitreg nu-i în stare să le gătească şi lor o şaorma sau o pizza. Prietenii lor îi textuiesc înapoi: da, e de kkt. uite nishte link-uri, punetzi-l să vă komande food online, nu fitzi proshti! Zis şi făcut. Tătuca de-al doilea nu ştia să prăjească niciun ou ochi, să nu mai vorbim că plozii din ziua de azi nu papă ceva atât de sinistru. S-au umflat de kebab vreo două ore, până a venit mă-sa acasă şi-a găsit dezastrul, adică firimiturile de mâncare nesănătoasă. ”Cu asta nutreşti tu copiii mei?”, a cotcodăcit. Băiatul de 14 ani s-a uitat cu duioşie la mami şi-a mai turnat nişte gaz pe foc: ”Noi l-am implorat să ne facă piept de pui la grătar cu garnitură de conopidă şi broccoli, dar n-a vrut!”. Ea n-a sesizat sarcasmul, în schimb a sesizat, în ochii bovini ai soţului, toată vinovăţia îmbuibării conjugale.

Probabil o să râdeţi sau n-o să credeţi, dar cei doi au divorţat fiindcă nu cădeau de acord cu ce să îndoape copiii ei. Ăştia mici au fost sabotori profesionişti, e drept. Când era mă-sa acasă, mâncau rasol cu morcovi fierţi şi nectarine pe post de desert. Cum pleca ea, săreau pe tac-su vitreg să le ia tot felul de MacGrăsimi, MacZahăr, MacPrăjeli. Iar el, ca prostul, accepta, spera să le intre în graţii. N-a intrat decât în dosarul de divorţ al nevesti-sii.

Vă mai spun un caz şi cu asta gata. Daniela are doi gemeni, vara trecută aveau un an. Ea şi noul ei iubit, Costi, voiau să plece în concediu, iar el a opinat, cu sfială, că ar trebui să lase cocoloaşele acasă, cu bunicii care voluntariau în acest sens. Ea s-a zburlit ca un curcan, că nu pleacă nicăieri fără copii. Costi a spus că, în circumstanţele date, acela nu mai era concediu, ci creşă ambulantă. Că el vrea să stea cu burta spre soare, nicidecum cu fundul spre soare – ocupat fiind să ajute la mentenanţa bebeloilor. Divorţul a survenit în toamnă. A trecut întâi o ceartă/ Pe deasupra viilor/ Şi-a furat de prin ponoare/ Toanele copiilor.