Care sunt remediile pentru anxietatea copilului

Am coordonat recent un workshop pe tema creativităţii şi dezvoltarea capacităţii de a lucra în echipă pentru copii cu vârste între 3 şi 10 ani. Eram în toiul activităţii când o fetiţă (o să-i spunem Maria), a sosit cu mama ei, în întârziere.

Apropiindu-se de restul copiilor, a devenit evident că Maria refuza să participe. Se lipise de piciorul mamei, îl ţinea strâns şi începuse să plângă. Mama ameninţa, spunându-i că dacă nu se alătură celorlalţi copii, vor pleca acasă. Maria plângea din ce în ce mai tare. Am observat toată scena şi m-am apropiat. Am coborât la nivelul vizual al Mariei (avea aproximativ 5 ani) şi i-am spus că observ că nu-i este la îndemână să se alăture acum. Am întrebat-o pe mamă dacă mă pot ocupa personal s-o integrez în grup. Apoi am întrebat-o pe Maria dacă ar vrea ca înainte să se alăture, să-i povestesc cum ne-am jucat. A dat din cap că da şi mi-a întins mâna. S-a desprins de piciorul mamei şi am mers împreună într-un colţ unde ceilalţi copii nu aveau acces. Am întrebat-o dacă are nevoie de o îmbrăţişare. A dat din cap că da şi s-a aruncat în braţele mele. I-am spus că poate să rămână acolo atât cât are nevoie. A stat lipită de mine câteva momente. S-a dezlipit din îmbrăţişare cu faţa luminoasă şi un zâmbet mare: “Gata!”. Ş-am început să-i povestesc ce jocuri am făcut, implicând-o şi pe ea. Ba chiar am construit împreună o poveste. Maria se distra pe cinste. Văzând că e mult mai bine, am întrebat-o dacă acum e pregătită să se alăture grupului. Nici n-a avut răbdare să răspundă că a zbughit-o către masa de lucru şi a rămas prinsă în activitate până la finalul atelierului.

Ce s-a întâmplat cu Maria? Cum a reuşit să transforme teama în resursă?

Copiii experimentează de-a lungul evoluţiei lor o mulţime de temeri şi frici, venite atât din situaţii reale, cât şi imaginare. Multe dintre aceste frici sunt parte din tabloul normal al dezvoltării psihice, fiind specifice etapelor în care se află copiii. De expemplu, în copilăria mică, copiii resimt teama de separare sau de monştri, pe când în copilăria mijlocie se tem de pericolele lumii reale. Temerile devin o problemă doar atunci când afectează capacitatea copilului de adaptare şi funcţionare în familie, la grădiniţă, la şcoală sau în relaţiile cu alte persoane, adulţi sau copii. Dacă Maria ar fi experimentat teama de necunoscut în mod frecvent (nu ştim asta), percepând un eveniment ca având un posibil rezultat sentimentul de inadecvare şi reacţii precum plâns sau chiar tantrum, nevoia de izolare sau refuzul de a se implica în diferite activităţi, atunci teama se transformă în anxietate.

Un studiu din America, şi sunt convinsă că nici în România situaţia nu este diferită, arată că 70% dintre copiii şcolari au declarat să se simt anxioşi din când în când. Cele mai dese motive care provoacă anxietate sunt legate de performanţa şcolară, boală, greşeli, aspectul fizic şi tachinări ale colegilor. 

Ce este anxietatea şi care sunt cauzele ei la copii?

Anxietatea este trăirea pe care o resimţim cu toţii într-un moment sau altul al vieţii. Este o stare de teamă accentuată, stârnită de gândurile că ceva rău s-ar putea întâmpla, iar în cazul copiilor: o separare de părinţi, că vor fi percepuţi ca fiind slabi sau neîndemânatici, că ceva rău s-ar putea întâmpla părinţilor, că vor fi pedepsiţi etc. Diferenţa dintre frică şi anxietate este că frica este o reacţie imediată, pe când anxietatea este aşteptarea că ceva rău se va întâmpla în viitor.

Un copil de 3 ani se poate simţi anxios la gândul că monstrul poate apărea oricând de sub pat, un copil de 10 ani, la gândul că va fi ascultat la matematică, că nu va şti suficient sau că va uita tot.  Un adolescent atunci când îşi schimbă liceul, iar un adult, la gândul că nu câştigă suficient de mult cât să acopere nevoile întregii familii. În cazul Mariei, teama pe care a simţit-o a fost cea de necunoscut, teama că nu se va putea integra printre copii mai mari, teama că nu va şti ce are de făcut şi că va părea inadecvată.

Cum se simte anxietatea la copii?

Anxietatea dezechilibrează tot organismul prin senzaţiile fizice puternice: bătăile de inimă, respiraţie greoaie, muşchi încordaţi, senzaţie de gol în stomac, tremurături şi transpiraţie, toate acestea putând conduce la urinare frecventă, migrene, tulburări gastro-intestinale sau ticuri nervoase. Gândurile anxioase sunt reprezentate de convingerile pesimiste şi îngrijorări, de tendinţa de a percepe lumea ca fiind ameninţătoare. 

Mulţi copii anxioşi au anxietatea înrădăcinată în familie. Copiii anxioşi cresc adesea într-o atmosferă de exagerată protecţie sau atmosferă de continuă de tensiune. Astfel, copiii învaţă de la părinţi să fie mereu în alertă.

Ce face părintele când copilul este anxios?

Cine suntem noi să spunem că îngrijorarea unui copil este ridicolă? 

Înainte de a acţiona e nevoie să fim conştienţi de propria persoană: care sunt comentariile care pot desconsidera copiii şi care sunt cele care îi pot încuraja?

De exemplu, “nu te mai prosti”, “nu e nimic de care să te temi”, întrebări din categoria “de ce?”, au caracter dezadaptativ. Îi descurajează pe cei mici şi îi fac să se simtă insuficienţi, nepotriviţi şi neiubiţi. În schimb, formulări precum sunt recomandate: “spune-mi mai multe” sau “observ că...”, cuvinte care aprobă că emoţia copilului este una normală, potrivită şi care îl încurajează să vorbească.

Ca metode de intervenţie, jocul este unul dintre cele mai potrivite. Inventaţi împreună un fricometru prin care cel mic să poată măsura intensitatea fricii pe care o simte. Astfel, puteţi adapta împreună jocuri sau inventa poveşti. Atunci când un copil spune o poveste să fiţi siguri că prin personaje sau acţiune el exprimă o nevoie, o dorinţă, o emoţie. Poveştile şi personajele care prind viaţă prin copii reflectă lumea lor interioară. 

Desenul este o altă modalitate de a exprima anxietatea şi trăirile puternice. Puteţi desena împreună şi apoi puteţi prezentata desenele pe rând. Într-un proces de vindecare al anxietăţii, e important pentru cel mic să simtă că este însoţit, ba mai mult, că nu este singur şi vulnerabil. Copiii au nevoie ca emoţiile lor să fie validate! Pentru că nu există emoţii bune sau rele, ci emoţii plăcute şi neplăcute.

În cartea sa, “Reţete împotriva îngrijorării”, Lawrence Cohen povesteşte cum dragostea, afecţiunea şi jocul pot umple paharul copiilor. “Poţi ajuta un copil să-şi revină după o vizită la doctorul care l-a speriat inversând rolurile: lasă-l pe el să fie doctorul şi fii tu pacientul speriat. Joaca dezlănţuită împreună cu copiii este un mod de a consolida încrederea, dar şi pentru a-i ajuta să se simtă puternici fizic şi emoţional.”

Atunci când copiii ne văd cum abordăm cu calm o situaţie neplăcută, încercând să găsim soluţii, fiind conştienţi de emoţiile noastre, însă privindu-le dintr-o poziţie de observator, ei încep să valorizeze şi să imite acest comportament. 

Au fost suficiente 3 minute pentru a o integra pe Maria într-un grup de copii mai mari decât ea, care făceau deja o sarcină destul de complicată. A fost suficient s-o observ cu atenţie, să încerc să înţeleg ce simte şi să dau glas emoţiei ei. A fost suficient s-o întreb dacă are nevoie de o îmbrăţişare şi s-o primesc în braţele mele pentru atât timp cât are nevoie. A fost suficient să mă joc un minut cu ea pentru ca zâmbetul şi entuziasmul să reapară şi să se poată bucura de activitate, alături de ceilalţi copii. Au fost suficiente 3 minute pentru ca Maria să strălucească pe scenă, în spectacolul pe care l-a construit alături de ceilalţi copii.  În esenţă, copiii  sunt mult decât rezonabili atunci când se simt ascultaţi şi  validaţi. A asculta şi a valida înseamnă conexiune. Iar trei minute de conexiune autentică sunt suficiente pentru ca un copil să depăşească un moment de anxietate.