După câteva minute ai să apari în pragul uşii, anunţând-mă dezamăgită: „Nu mai e net!“. Şi eu am să mă prefac că n-am auzit bine. „Nu mai este net!“ – ai să repeţi iritată, nu neapărat pentru că taică-tu a surzit, ci pentru tu nu mai ai net. „Am să-i sun pe ăştia de la cablu, să văd ce se întâmplă, iar îşi bat joc de banii mei!“ Nu pleci din pragul uşii. „Am să sun!“ – repet. Nu pot să te gonesc: altă treabă n-ai de făcut?, pune mâna pe-o carte!, vezi de rezolvă exerciţiile cu radicali!, ce tot pierzi timpul cu netul ăsta? Asta vrei de la mine: net, net, net! Azi s-a terminat netul! Tu aştepţi. Eu pun mâna pe telefon şi-l butonez. (Sanchi!) Mă ridic de pe scaun ca să dau o mai mare importanţă momentului, ca să câştig autoritatea unui client nedreptăţit, încep să măsor cu pasul camera, pas nervos, aiurea!, aşteptând să-mi fie preluat apelul, şi strig: „Alo? Alo?...“, uite că mi-au răspuns (vrăjeală!), să vezi ce le fac cu serviciile lor de rahat! Te retragi în camera ta. Eu continui să mă învârt ca un leu în cuşcă, probabil că nu suporţi să mă vezi ca un leu-para-leu, strigând la cucoana de la cablu că iarăşi a căzut internetul, pentru a patra oară în această săptămână, este bătaie de joc! Sau te-ai retras pentru că nu poţi să mă vezi cât de jalnic joc acest rol? Şi ce dacă te mint? E minciuna mea pentru sănătatea minţii tale! De-o sută de ori ţi-am spus să laşi (dracului!) internetul ăsta! Asta meriţi: teatru! Şi continui să joc teatru, cerându-i cucoanei să repare internetul acum, pentru că altfel schimb operatorul de cablu... „Am înţeles, aştept rezolvarea!“ – închei convorbirea, umflat în pene. (Ha! Ha!)  

M-am săturat de netul ăsta! Parcă ţi-a răpit sufletul! Parcă nu mai eşti a mea!

Te anunţ din pragul uşii, cu telefonul ridicat deasupra capului precum Cupa Angliei: „O să vină netul în câteva minute. S-a întrerupt din cauza ploii...“. Îmi dau seama instantaneu că am dat cea mai proastă replică din piesa asta! N-a plouat de nu-ştiu-câte zile... „A plouat azi-noapte, a plouat cu tunete, n-ai auzit? Ai dormit ca o valiză-n gară. Semeni cu maică-ta, şi ea doarme ca valiza şi ploaia a dereglat netul de la reţeaua de cablu!“ Îţi întorc spatele şi bodogănesc: eu mă mut de la ăştia, au scumpit abonamentul, m-am săturat! Da, m-am săturat de netul ăsta! Parcă ţi-a răpit sufletul! Parcă nu mai eşti a mea! Parcă nici eu nu mai sunt om! Parcă mi-a zdrăngănit mintea! Am ajuns un actoraş care joacă un rol pe care nu-l înţelege, îl joacă cu sala goală, joacă numai ca să refuze realitatea asta supertehnologizată, urlând ca un naufragiat pe o planetă pustie, în infinitul internetului. Este infinitul tău, dar nu este şi al meu. Asta mă enervează: internetul s-a băgat în sufletele noastre. Tu ai deschis ochii în internet, eu am să-i închid, privindu-l cu ură, pentru că mi te-a răpit. Nu mai am puterea să mă bucur că trăiesc împreună cu tine aceste vremuri digitale.

Mă gândesc să-ţi tai internetul. Eu te-am făcut, eu ţi-l tai!... Dacă-l tai, cum mai plătesc abonamentul la cablu? Şi factura la curent? Cum am să-mi trimit acest text la ziar, ca să mi-l publice?... Îmi trimit textul, apoi tai netul. O vreme.