Bătrâneţea nu este o stare reversibilă a firii şi ei cunosc asta, dar nu mai suferă. Corpul părinţilor liliputani e făcut din zahăr candel care pare un cristal dintre cele mai fine. Când îi guşti însă se sparg destul de greu, dar cedează până la urmă şi-ţi umplu gura de dulceaţa trupurilor lor. Te aşteaptă la porţi făcute din petale de trandafir pentru că aşa îşi cresc ei amintiri parfumate. Te întâmpină cu lupe pentru că ştiu că altfel nu le vei vedea bine fiecare rid, urmele timpului pe trupul odată neted precum catifeaua. Te poftesc în curte pentru că ştiu că acolo sunt spaţii relativ deschise, care nu seclud şi sufocă precum pereţii caselor. Afară e ultima destinaţie a trupului şi ei vor să fii şi tu conştient de asta. Vor să îţi facă introducere cu sfârşitul acolo, în aer liber, lângă ciripit de păsărele, rafale de vânt, traficul maşinilor, disonanţa vocilor copiilor, omniprezentul praf, soarele şi picurii de ploaie care, alternativ, îţi modelează înfăţişarea ca pe o plastilină. 

Ţara părinţilor liliputani e mereu în forfotă, merg care încotro, nu vor să îşi găsească locul pentru ca ştiu că, odată aşezaţi, se vor simţi prea obosiţi să se mai ridice. Au o viaţă în urmă de opriri. Sunt sătui de asta. Acum merg întruna la fel ca şi timpul căruia îi zâmbesc diafan, fără regrete. Ţara părinţilor liliputani se uită la ce lasă moştenire, rădăcini de om răsucite până la cer. Corpul părinţilor liliputani este aidoma Degeţicăi, fata născută dintr-o sămânţă. Sau ca al lui Neghiniţă care intră în urechi şi ne aude gândurile. Pare aşa de improbabil că sub epidermă locuieşte deja clona liliputană. 

Odată m-am apăsat atât de tare în coşul pieptului că am auzit un suspin. Atunci mi-am dat seama cine sălăşluieşte în mine şi cum, într-o zi, am să stau la cafea cu părinţii mei liliputani care au urcat deja din pământ la cer. Iar în zbor, îi vedeam cum se topesc şi se pun pe frunze precum roua. Am învăţat de atunci ce este în apă, iar fiecare strop e o mică parte dintr-o întindere de ape care nu se va sfârşi vreodată. 

Am încalecat pe o şa şi am încheiat aşa: dacă mama şi tata sunt liliputanii mei, eu sunt Gulliverul lor. Ne-am clădit deja eternitatea noastră care coincide cu cea a poveştilor pentru că acolo verbele rămân la prezent fără a-ţi cere ceva în schimb.

PS: Mama, 26 de ani fără ea azi. Tata urma să i se alăture 13 ani mai târziu, în ajun de Crăciun.