Strici orzul, banii şi dragostea pe gâşte

FOTO Shutterstock

Fiecare stomac de purcel e plin de mărgăritare. Întotdeauna se vor găsi fraieri care, contra unor minciuni de genul „te ador”, vor plăti excursii, bijuterii şi slugi pentru fiţoşii proşti.

Am mai povestit cândva asta, însă nu mă pot abţine, trebuie să repet tarantela, pentru cine a deschis televizoarele mai târziu. Aveam o cunoştinţă interesantă, pe vremea când locuiam în Toronto: Nela, o doamnă care sărise de 55 de primăveri. Era divorţată de ani de zile şi îşi căuta sufletul pereche (cam al patrulea legalizat şi al biiiip!-ălea neoficial) în ziarele de limbă română din Canada, la rubrica de Matrimoniale. Am râs de ea cu o răutate de care azi mi-e jenă, dar nu-mi puteam reprima cinismul, fie el şi intrinsec. Voia un bărbat frumos, bogat, înalt, fără obligaţii, cu umor, fără boşorogeli premature. S-a întâlnit cu vreo 30 de flăcăi din ăştia care, văduviţi sau părăsiţi de femeile din viaţa lor, îşi cârpeau plapuma conjugală, ca să mai iasă din monotonia pensiei. Nelei nu-i plăcuse de nici unul, plescăia critic de câte ori o întrebam cum a mers întâlnirea. Mi-o şi imaginam ajungând la vreo 90 de ani, cu pânze de păianjen în jurul baticului, aşteptându-l pe eroul senil al visurilor ei.

Hotel de cinci stele verzi

Într-o zi, mi-a încremenit rânjetul în fălci. Nela ne-a anunţat pe toţi că şi-a găsit alesul inimii, conturilor şi trupului: ce să vezi, era frumos, bogat, neboşorog etc. N-am crezut-o, am vrut să vedem cu ochii noştri gogonaţi acest fenomen. Ni l-a adus la o crăpelniţă de Paşte. Eram opt femei la masă, majoritatea mai tinere, mai frumoase şi mai deştepte decât Nela, şi ne-am dat toate la Petrică Baciu (”Peter Batchu”, cum era cunoscut pe uliţele bogate ale metropolei). Era frumos ca un actor de filme proaste, deştept ca un actor de filme bune şi bogat ca un actor de filme de toate felurile. A, şi era cu şase ani mai crud decât ea. Am crezut că l-a închiriat de la serviciul de escorte, însă destinul lor m-a contrazis agresiv. S-au căsătorit cu bairam lucios, cu vuvuzele şi zorzoane.

La două zile după nuntoiul cu tărăboi fastuos, Nela m-a sunat ca să mă întrebe ceva, era urgent: ”Simona, spune-mi şi mie repede, te rog frumos, ce însemnează Caraibe!”. Îşi notase asta pe un ghemotoc de hârtie, să nu uite. ”De ce?”, am întrebat-o, având o bănuială. Atunci, mi-a spus că proaspătul ei soţ i-a propus s-o ducă în Caraibe, iar ea nu ştia ce e asta, dacă e un club sau ceva. Amintindu-mi subit că pe mine nu mă invitase niciun deştept nici măcar într-o pizzerie care se numea Caraibe, am avut un meschin sentiment de invidie şi am simţit nevoia să fiu răutăcioasă. I-am spus că, din câte ştiu eu, Caraibe e un centru cosmetic de lux din Toronto, unde se tratează babele de riduri, artrită şi fobii cretine. Pe urmă, m-au ciupit remuşcările şi am revenit asupra textului, i-am spus că glumisem, că era vorba, de fapt, de un cârd de insule exotice.

S-a întors de-acolo peste o lună, era bucălată ca un langoş cu gem. Mâncase bine (nu putea denumi trei sferturi din bucatele din farfurie, dar nu asta era important), înotase fleoşc-fleoşc (cu un colac în formă de broască, deoarece familia ei nu avusese posibilitatea să-i explice că înotul nu presupune nimic pneumatic sub ţâţe), băuse (ceva ce ea numea pinacolată) până la stadiul de cherchelire, făcuse amor (cu menţiunea: auziţi, mă, voi ştiaţi că ăştia scutură tradafiri în pat, ca să te tăvăleşti pe ei?). Câte stele avea hotelul, Nelo? – o chestionarăm noi, ghicind deja răspunsul. Ea a cocoţat ochii în tavan şi a început să calculeze: păi nu ştiu, avea vreo patru sau cinci la intrare, deasupra; mai avea vreo patru şi la restaurant, încă vreo câteva prin cameră, că lăsau ăştia pliante, în fine, ce să zic, vreo doişpe tot avea.

E un caz absolut autentic. Experienţa asta m-a demoralizat, deci am sunat-o pe mama, ca să-i reproşez că s-a încăpăţânat să mă dea la şcoală, iar acolo am pierdut timp preţios. În loc să stric atâţia ani din viaţă buchisind nitrotolueni, fracţii, dezoxiribonuleici din ăia şi Fraţii Jderi, puteam să ajung şi eu în Caraibe, să văd peştişorii portocalii despre care Nela spunea că a încercat să-i prindă, ca să-i mănânce cu mămăliguţă şi mujdei. Şi asta ar fi şi făcut, dacă nu s-ar fi opus garda de coastă, cu politeţe şi câteva mici ameninţări.          

Ştie mârlanul ce-i şofranul?

Am auzit zeci de poveşti despre parveniţii care dintr-o dată au descoperit Parisul şi toate şpriţurile lui. Desigur, n-au avut timp şi de Luvru. Plus că le spusese lor cineva că în muzeu nu e voie să fumezi şi nici bere nu dau ăştia, ce mai, e o ţară de tâmpiţi.

Fata unor prieteni (care au pornit în viaţă de la lingură şi furculiţă de plastic şi au ajuns la lingură şi furculiţă de platină) s-a măritat în Las Vegas. Alesul trăirilor şi facturilor ei era un om... cum să zic eu... cam bogat, cu sufletul aproape la fel de umflat ca averea. Când s-a întors fata, am tras-o de limbă, ca să nu murim proşti. Ea ne-a povestit că au nimerit la o capelă din aceea unde popa era un fel de Elvis mai mic. Dar ca să fie mai elocventă, şi-a scos tableta şi ne-a arătat ceremonia filmată. Reverendul ăla sau ce Doamne, iartă-mă, era a întrebat-o în limba engleză dacă ia în căsătorie personajul acela de lângă ea. Ea a spus ”haidu”, că aşa înţelesese dintr-un film cu scenariu caramel. Pe urmă, s-au cazat la un hotel scump, l-am văzut pe tabletă, arăta ca o prăjitură cu cranţ, avea pereţii vopsiţi în optzeci de culori - de vreo paişpe dintre ele nici nu ştiam că există.

Altă mireasă din anturajul meu (cel pe care trebuie să-l suport, nu cel pe care îl aleg) a avut la nuntă o rochie cu o spârcâială de perle. I s-a aşezat o muscă pe mânecă şi impactul s-a auzit ca o aterizare forţată în Afganistan. Armura costase vreo 4000 de euro, iar mirele avea chitanţa în buzunar, pentru cei care aveau îndoieli. Prinţesa căra un buchet de flori atât de mare, încât i-am zis ”condoleanţe”, am crezut că e coroană. A mai dorit şi fântână de ciocolată, iar la spartul nunţii oamenii arătau ca şi cum i-ar fi prins o erupţie la sonda de petrol Boldeşti-Scăieni. A poruncit meniu tailandez, iar la cinci minute după ce aperitivele cu prea multe picioruşe au plonjat pe masă, a comandat o pizza cu cârnăciori, pretextând că o anumită condiţie a stomacului îi impune un regim foarte strict, cu totul special.

Se poartă petrecerile altoite pe buza piscinelor şi n-aţi vrea să ştiţi câţi oligofreni se îmbată şi se aruncă în apa de trei metri – sau, şi mai rău, în apa de 60 de centimetri. Adică a reuşit chinezul ăla sfrijit de la olimpiadă să sară în bazin, deci abţiguiţii de la Tarele Gatsby de ce n-ar putea? De sărit reuşesc întotdeauna, de ieşit din apă e mai greu. La o petrecere din asta porcească, organizată de un interlop din Constanţa (unde am nimerit fiindcă am fost trimisă de şefii mei de-atunci, de la un ziar şantajat), am cunoscut multe fete frumoase, cu potenţial monden terifiant. O ţin minte pe una superbă, în sensul că păpuşa Barbie îşi tăia venele de câte ori o vedea. După ce-a sorbit cu zgomot vreo două până la opt cocktail-uri (eu le pierdusem şirul, iar ea cu atât mai mult), a zbierat că-i este foame. Un chelneraş - care slugărea pe-acolo ca să-şi plătească şi el studiile la facultatea groaznic de particulată de regie de film - a servit-o cu sushi. ”Ce-i asta?”, vru ea să ştie, deşi puteam să jur că, dintre cei 400 de petrecăreţi de-acolo, eram singura care nu mai mâncase sushi de doi ani. ”Suşi”, a zis el, îmbujorându-se ca somonul din rulouri. Ea a recoltat patru bucăţici din platou şi, după ce le-a molfăit, a protestat vehement către tovarăşă-sa: ce pana mea, fată, astea nu sunt dulci, credeam că-s prăjituri, în puii mei! 

Ein, zwei, drei, îi răsfăţai

”Mi-am înscris băiatul la grădiniţa germană!”, a grăit o amică, după ce se asigurase că ne strânseserăm destule la acel lunch snob, în aşa fel, încât educaţia milităroaso-culturală a odraslei să ajungă ştire de larg interes în târg. Şi ce învaţă acolo? – am întrebat noi, proastele, cu cuvintele noastre. Mutter ne-a spus că plodul ei recita poezii în limba lui Ghete (sic!), iar pentru conformitate, l-a chemat pe micul ipochimen, ca să ne facă o demonstraţie. Ăla a început să latre în limba germană, arăta ca Hitler când era în clasa întâi şi ceilalţi kinderi îi furau chifla cu wurst din ghiozdănel. Copilul amicei trăncănea fluent, bag de seamă că-l învăţaseră germana de toţi banii (mămuca avusese grijă să strecoare în conversaţie faptul că toată afacerea o costă 8000 de euro pe an). Bine, din tot poemul lui, noi nu înţeleseserăm decât niscaiva şniţel, ştrudel, biedermaier, parcă şi-un Hansel und Gretel, mă rog. Am stat şi-am socotit cu mintea noastră proastă: păi dacă dăm 360 de milioane pe an pentru ca progenitura noastră să spună ”şpilhozăn” fără să clipească, atunci ca să-l dăm la facultate trebuie să ne vindem câte-un rinichi, o cornee, un maţ şi un ventricul.

O altă amică şi-a mânat toţi cei trei plozi la şcoala de pian, voia ca măcar doi dintre ei să ajungă nişte Moţarzi, cu micuţa precizare că şi-ar dori ca ei să moară ceva mai bogaţi decât a izbutit predecesorul lor. Având în vedere că erau afoni cu toţii, profesoara a luat un Rudotel şi a asigurat-o pe mami a lor că au mari şanse să ajungă clăpari într-o trupă bine cotată pe piaţa nunţilor, botezurilor şi moţurilor – desigur, cu condiţia să facă playback etern, ca Milli Vanilli, că altfel n-aveau nicio şansă.     

Ne-ar fi povestit ea multe şi îngrozitor de mărunte, dar a întrerupt-o altă autoare de copii geniali, care a precizat că şi-a dat băiatul şi fetele gemene la arte marţiale. E adevărat, trei sferturi din decizie a fost datorată faptului că Sensei era un bărbat superb, dar mă rog, asta e altceva. În orice caz, copilaşii caftiţi de unii mai tari în spirit şi-n centură erau încântaţi. Au exemplificat câte ceva şi acasă, unde au spart un laptop cu o singură lovitură de falange. Mami a ezitat o clipă dacă să facă o criză de nervi sau să cumpere alt laptop, iar în cele din urmă raţiunea a învins: le-a cumpărat două calculatoare, două tablete şi două iFoane noi, evident fără să-i spună asta şi soţului, care avea ideea fixă şi absurdă că nişte copii trebuie să fie conştienţi de valoarea lucrurilor – ce idiot, nu?